Trebuie să-l iertăm însă nu pe cel ce merită iertarea – oare Dumnezeu ne iartă pentru că o merităm?

Suntem înconjuraţi de oameni cu care relaţiile sunt uneori dificile. Cât de des aşteptăm ca celălalt să vină să se căiască, să-şi ceară iertare, să se umilească în fata noastră! Poate l-am ierta dacă am simţi că s-a umilit într-atât, încât să ne fie uşor să-l iertăm. Trebuie să-l iertăm însă nu pe cel ce merită iertarea – oare Dumnezeu ne iartă pentru că o merităm? Oare atunci când mergem la Dumnezeu şi-i spunem: „Doamne, mântuieşte-mă! Doamne, iartă-mă! Doamne, miluieşte-mă!” putem adăuga „pentru că merit!”? Niciodată! Aşteptăm iertarea de la Dumnezeu din dragostea Sa curată, dragostea jertfirii şi a crucii… Asta aşteaptă şi de la noi Hristos în privinţa fiecărui aproape al nostru; trebuie să iertăm aproapele nu pentru că merită iertarea, ci pentru că suntem cu toţii ai lui Hristos, pentru că ne este dat de însuşi Dumnezeul Cel Viu şi Hristos Cel Răstignit să iertăm.

Adesea ne pare: iată, dacă aş putea să uit durerea ce mi-a pricinuit-o, l-aş ierta. Însă nu pot uita – Doamne, dă-mi uitare!… Aceasta nu este iertare: a uita nu înseamnă a ierta. Să ierţi înseamnă să vezi omul aşa cum este, în păcatul său, în insuportabilitatea sa, în toată povara pe care o prezintă pentru viaţa ta, şi să spui: Am să te duc ca pe o cruce ; am să te duc până în împărăţia lui Dumnezeu, vrei tu asta sau nu. Eşti bun, eşti rău, am să te iau pe umerii mei, am să te aduc Domnului şi am să spun: „Doamne, l-am purtat pe acesta toată viaţa, căci îmi era milă să nu piară cumva. Acum iartă-l, pentru că eu l-am iertat!

Cât ar fi de bine dacă am putea să ne ducem unul altuia poverile, dacă am putea să ne ducem şi să ne susţinem unul pe altul; să nu ne străduim să uităm ci, dimpotrivă, să ţinem minte. Să ţinem minte cine şi ce slăbiciuni are, ce păcat are, ce are în neregulă şi să nu-l ispitim în aceasta, să-l ocrotim pentru a nu fi expus ispitei în ceea ce ar putea să-l piardă… Dacă am putea să ne purtăm astfel unii faţă de alţii! Dacă am înconjura omul cu grijă şi dragoste, câţi oare nu s-ar trezi, câţi oare nu s-ar învrednici de iertarea ce li se dă în dar…

Aceasta este calea pocăinţei: să „intri” în tine, să te înfăţişezi Domnului, să te vezi un condamnat care nu merită nici iertare, nici milă, şi în loc să fugi, ca şi Cain, de la faţa lui Dumnezeu, să te întorci către El şi să spui: „Cred, Doamne, în dragostea Ta, cred în Crucea Fiului Tău, cred, ajută necredinţei mele!…”. Şi apoi să urmezi calea lui Hristos, după cum am spus: să primeşti totul din mâna lui Dumnezeu, din toate să aduci roadele pocăinţei şi ale dragostei şi să ierţi primul pe fratele nostru, neaşteptând îndreptarea lui, să-l duci ca pe o cruce, să te răstigneşti, dacă este nevoie, pe ea, pentru a avea puterea, precum Hristos, de a spune: „Iartă-i, Părinte, căci nu ştiu ce fac… Şi atunci însuşi Domnul, Care a spus: „Cu ce măsură măsuraţi, cu aceea vi se va măsura… Iertaţi, după cum şi Tatăl vostru Ceresc iartă!”, El nu va rămâne dator: vă va ierta, îndrepta, mântui şi, încă de pe pământ, precum sfinţilor, vă va dărui bucuria cerească.

Să fie aşa, să înceapă în viaţa fiecăruia dintre noi, astăzi, măcar puţin din această cale a pocăinţei, pentru că acesta este de pe acum începutul împărăţiei lui Dumnezeu. Amin.

Mitropolitul Antonie al Surojului, Bucuria pocăinței, Editura Marineasa, 2005