Păcătuim din pricina dispoziţiei noastre spre păcat

Dar de ce a fost înşelat cel dintâi om? Pentru ce în cea dintâi punere la încercare a libertăţii lui morale a fost biruit? Oare nu era destul de puternic ca să stea împotrivă, ca să rabde încercarea? Nu, fiindcă niciodată Dumnezeu nu îngăduie ca peste putere să fie ispitit omul. Dreptatea Lui nu îngăduie o astfel de încercare. Încercarea era pe măsura puterii lui şi a capacităţii de a se împotrivi. Dar atunci pentru ce a fost biruit? Pricina înfrângerii lui se află în omul însuşi, fiindcă, deşi puterea împotrivirii era în el însuşi, totuşi nu s-a folosit de ea. Dar care este pricina unei astfel de omisiuni? Negrija, neatenţia faţă de ceea ce se cuvenea. Căci s-ar fi cuvenit ca omul să se înalţe la Dumnezeu, să îşi raporteze mintea numai la Dumnezeu şi să nu caute desfătare în bucurarea de făpturi. Aţintirea privirilor lui spre cele pământeşti a atras după sine negrija faţă de ceea ce era cuvenit lui Dumnezeu şi negrija omului faţă de ceea ce era cuvenit stării lui.
Prin neluare aminte deja s-a îndepărtat de Dumnezeu, a pierdut mare parte din puterea dumnezeiască ce îl întărea şi, din această pricină fiind biruit, a căzut în păcat. Dacă Adam nu era deja îndepărtat de Dumnezeu, nu ar fi fost biruit, fiindcă puterea lui Dumnezeu l-ar fi întărit. Aţintirea privirilor spre pomul interzis era semnul ataşamentului lui faţă de materie.
Atunci este cineva ţintuit spre materie, când ochii îi sunt distraşi de la Dumnezeu. Căutarea la frumuseţea roadelor pomului oprit era semnul cugetelor pământeşti. Încă de la privirea înspre pom, căderea lui Adam era un fapt deja împlinit. Diavolul l-a îmboldit pe omul care stătea deja sub umbra pomului tânjind după roadele lui. Dacă omul nu şi-ar fi aţintit privirea spre pom, nu ar fi fost biruit de diavolul. Aţintirea privirii a atras după sine căderea, astfel încât nu vreo neputinţă a lui morală sau vreo imperfecţiune a atras după sine căderea şi înşelarea, ci nepăsarea faţă de înalta lui datorie, faţă de datoria de a-L sluji pe Dumnezeu şi numai spre El să îşi aţintească privirea.
Pentru această pricină şi Domnul îndeamnă de multe ori pe ucenicii Lui să privegheze şi să se roage neîncetat, ca să nu cadă în ispită.’ Fiindcă, în timp ce priveghează şi se roagă, mintea priveşte către Dumnezeu, iar săgeţile slobozite din arcul vrăjmaşului nu mai pot să semene gânduri rele. Dar provoacă răni grele de îndată ce găsesc mintea şi cugetul împrăştiate în făptura creată. Şi cu adevărat atunci suntem ispitiţi, când simţim atacul, şi îl simţim acelaşi când
atenţia noastră se concentrează asupra atacului însuşi şi când există învoire cu el. Pentru aceasta a zis: ca să nu intraţi in ispită, adică să primim atacurile, fiindcă în măsura în care le respingem nu suntem duşi in ispită. Adam a căzut în ispită fiindcă a primit atacul. Aşadar păcătuim din pricina dispoziţiei noastre spre păcat, dispoziţie care ne vine din nepăsarea faţă
de slujirea lui Dumnezeu.

Sfântul Nectarie de Eghina, Despre îngrijirea sufletului