Oare nu-mi ajunge mie amarul meu, oare nu-mi sunt suficiente grijile mele?…
Avem fiecare în faţă misiunea de a ne întâlni aproapele. Pentru asta e necesar de a privi cu scopul de a vedea şi a asculta cu scopul de a auzi. Ne sperie aceasta, căci este anevoios. Pentru că a auzi înseamnă a ne lega soarta de altcineva, a vedea înseamnă a ne lega soarta de altcineva. Întâlnim vreun cunoscut sau vizităm pe cineva bolnav şi îl întrebăm: Ei, cum îţi mai merge?… Şi cunoscutul nostru sau bolnavul ne priveşte cu speranţă şi cu teamă: oare acest om chiar a pus o întrebare la care vrea să ştie răspunsul cu adevărat? Oare într-adevăr acest om vrea să afle şi să-şi lege soarta sa de a mea? Din priviri, din intonaţie străbat speranţa şi frica, iar acesta cel mai adesea răspunde: mulţumesc, binişor… Adesea rămânem satisfăcuţi de acest răspuns; răspuns care ne-a eliberat, nu ne-a atras în vâltoarea sorţii altuia, nu a solicitat participarea noastră, nu a fost rostit cuvântul în urma căruia nu mă voi mai putea întoarce cu indiferenţă de la acesta. Am văzut în ochii săi rugăminte, nădejde şi frică, dar am închis ochii şi m-am mulţumit cu răspunsul lui, iar acum sunt liber; ştiu că la el e „binişor” şi înseamnă, probabil, că e bine. Dar ascultă vocea lui şi priveşte ochii lui, vezi expresia lor şi nu vei mai putea pleca aşa, pur şi simplu… iar dacă vei face aceasta, atunci trebuie să răspunzi; nu doar cu un cuvânt de alin, nu doar cu o faptă bună de moment, ci construind o relaţie şi intrând în viitoarea evenimentelor, care, poate, nu vor mai avea sfârşit. Fiecare gândeşte: oare nu-mi ajunge mie amarul meu, oare nu-mi sunt suficiente grijile mele?… Sau, mai simplu, oare voi permite acestei zile, atât de liniştite şi senine dintre multe altele, să se posomorască din cauza unui cuvânt al acestui om? Da, îl iubesc, dar el îmi poate distruge totul prin acel cuvânt; adâncul azuriu al cerului de primăvară poate deveni dintr-odată o mohorâtă, rece seară de iarnă; totul va fi învăluit de ceaţă, totul se va zgribuli de frig şi bucuria se va stinge… Şi atunci ne retragem.
Antonie Bloom, Despre întâlnirea cu Dumnezeu
