Nu ştiu ce să mărturisesc, toate ca de obicei…

Foarte des se întâmplă ca cel ce vine la mărturisire să-mi spună: „Nu ştiu ce să mărturisesc, toate ca de obicei…”. Aceste cuvinte vorbesc despre o lipsă criminală de atenţie asupra vieţii. Oare e posibil ca cineva dintre noi să poată spune, după o singură zi trăită, că a împlinit toate ce erau cu putinţă şi a dat tot ce a putut să dea? Că a fost de o castitate impecabilă în gândurile şi simţămintele sale, că nu a ratat nicio faptă ce putea şi trebuia să fie făcută, că nu a făcut niciun lucru ce ar fi nedesăvârşit? Cine ar putea spune că gândurile nu i s-au tulburat, că nu i s-a întunecat inima, voinţa nu i-a ezitat, faptele sau dorinţele nu s-au pomenit a fi nevrednice? Dacă omul vine la mărturisire şi spune „Nu ştiu ce să spun”, înseamnă că acesta niciodată nu a cugetat asupra a ceea ce ar fi putut deveni (prin urmare, ar fi trebuit să devină), ci doar se compară cu ziua de ieri şi cu oamenii ce sunt la fel de răi ca şi el.

Iar când spunem: „Iată, an de an, spun una şi aceeaşi”, mărturisim despre faptul că niciodată nu am trăit nici ruşine, nici durere; că ne asumăm cu deplină linişte păcătoşenia. Da, eu mint – însă minte toată lumea! Da, fac lucruri netrebnice, însă aşa fac şi ceilalţi; uit de Dumnezeu – dar mai e timp să-ţi aminteşti de El? Trec pe alături de fiecare om care are nevoie de mine – însă cum aş putea să mă opresc la fiecare!? Şi tot aşa mai departe…

Dacă am putea vedea, măcar o singură dată, aşa cum vede Dumnezeu, urmările a ceea ce facem sau a ceea ce nu facem; dacă am putea vedea cum o vorbă spusă sau nespusă, o faptă făcută sau nefăcută alcătuiesc începutul unui întreg şir de evenimente în viaţa altui om, dacă am putea vedea cât de fatale pot fi în soarta lor un cuvânt scăpat sau o mişcare fugară a altcuiva… Or, dacă suntem într-atât de neatenţi cu noi înşine, atunci cu atât mai mult vom fi neatenţi faţă de cei din jurul nostru; ceea ce li se întâmplă trece cu totul pe alături.

De aceea, venim de fiecare dată şi ne căim de unele şi aceleaşi fapte, pentru că nu am observat niciodată că un lucru sau altul ne transformă în monştri, că nu mai semănăm cu chipul lui Dumnezeu, întipărit în adâncurile noastre. Ne este dată icoana spre păstrare, iar noi o distrugem, o profanăm, o întinăm pas cu pas, prin nepăsare, în accese de răutate, şi nu răutate aprigă, ci răutate măruntă, infimă.

Uneori omul spune: „Nu mă pot rupe de păcatele mele! Dacă aş fi făcut un oarecare păcat mare, aş fi rămas zguduit, poate; însă toată mulţimea păcatelor mele mărunte se aşază peste mine ca praful, neîmpovărându-mă. Te obişnuieşti cu ele, după cum te obişnuieşti să locuieşti în dezordinea propriei locuinţe”… Şi nu realizăm că un anume număr de păcate mărunte este mai anevoie de depăşit decât un păcat mare. Pentru că acest păcat mare poate, într-adevăr, să ne zguduie în aşa măsură, încât te trezeşti chiar şi neştiind ce e privegherea.

Iar păcatele zilnice… Este o povestire din viata lui Alexie, a acestui nebun rus din regiunea Voronejului. Au venit la el două femei. Prima se frângea sub conştiinţa unui păcat cumplit, săvârşit de ea; a doua se văita: „Sunt păcătoasă ca şi toţi; ştiţi, părinte, e imposibil să trăieşti şi să nu păcătuieşti”. Atunci Alexie le-a arătat prin exemplu viu ce înseamnă pocăinţa lor. Le-a trimis pe ambele în câmp; celei care a făcut un păcat cumplit i-a poruncit să găsească cel mai mare bolovan pe care îl poate ridica şi să-l aducă la el; celeilalte i-a spus să adune în şorţ cât mai multe pietricele. Când femeile s-au întors, le-a spus ambelor să meargă şi să pună pietrele exact acolo de unde le-au luat. Prima a mers direct către locul de unde luase bolovanul – urma lui era întipărită în pământ, iar cea de-a doua a cutreierat ore în şir câmpul, nefiind în stare să-şi amintească de unde a luat o pietricică sau alta. Astfel a arătat acest nebun că nu trebuie să fii nepăsător faţă de lucrurile aparent mărunte, dar de care nu te mai poţi dezbăra. Trebuie să cugetăm la acestea; pe de o parte pentru că, într-adevăr, dacă nu ţinem seama de lucrurile mărunte, nu ne mai putem apoi descotorosi de ele. Iar pe de alta, pentru că, obişnuindu-ne să fim nepăsători faţă de cele mărunte, ne obişnuim să fim nepăsători în genere şi începem să păcătuim tot mai mult, adică să ne schilodim tot mai mult, să distrugem şi să necinstim chipul lui Dumnezeu din noi.

Mitropolitul Antonie al Surojului, Bucuria pocăinței, Editura Marineasa, 2005 – fragment