Numai un lucru nu este îngăduit omului: acela de-a fi nemuritor cu trupul

Necunoştinţa lui Dumnezeu este o nesimţire şi nebunie a sufletului. Căci răul se naşte din neştiinţă, iar binele, care mântuieşte sufletul, din cunoştinţa lui Dumnezeu. Prin urmare dacă te vei sârgui să nu faci voile tale, petrecând în trezvie şi cunoscând pe Dumnezeu, mintea ta va fi cu grijă la virtuţi. Dacă însă te vei sili să faci voile tale pentru plăcere, ameţit de necunoştinţa de Dumnezeu, te vei pierde ca dobitoacele, necugetând la relele ce ţi se vor întâmpla după moarte.

Cele ce se întâmplă după rânduiala neclintită dumnezeească, cum e răsăritul şi apusul soarelui în fiecare zi, sau rodirea pământului, fac parte din Providenţă. Iar cele ce se fac la poruncă de către om, se numesc lege. Dar toate s-au făcut pentru om.

Câte le face Dumnezeu ca un bun, pentru om le face; iar câte le face omul, sie-şi le face, fie bune, fie rele. Şi ca să nu te ispitească fericirea celor răi, să ştii că precum cetăţile nutresc pe călăii obşteşti nu ca să le laude reaua lor faptă, ci ca prin ei să pedepsească pe cei nevrednici, în acelaşi chip şi Dumnezeu îngăduie ca cei răi să stăpânească peste cele lumeşti, pentru ca printr’înşii să se pedepsească cei neevlavioşi. La urmă şi pe stăpânitori îi dă judecăţii, ca pe unii ce nu au slujit lui Dumnezeu, ci prin răutatea lor au pricinuit năcazuri grele oamenilor.

Dacă închinătorii la idoli ar cunoaşte şi ar vedea cu inima la cine se închină, nicidecum n’ar rătăci dela buna cinstire, ci, privind rânduiala şi purtarea de grijă a celor ce au fost făcute şi se fac de Dumnezeu, ar cunoaşte pe Cel ce le-a făcut pe ele pentru om.

Omul cel rău şi nedrept poate să ucidă, dar Dumnezeu nici celor nevrednici nu încetează a Ie dărui viată. Căci fiind bun şi îmbelşugat prin fire a voit să fie lumea şi s’a făcut. Şi toate se fac pentru om şi pentru mântuirea lui.

Om este cel ce a înţeles ce este trupul: că este stricăcios şi vremelnic. Căci unul ca acesta înţelege şi sufletul, că este dumnezeesc şi fiind nemuritor şi suflare a lui Dumnezeu a fost legat de trup spre cercare şi îndumnezeire. Iar cine a înţeles sufletul, vieţuieşte drept şi plăcut înaintea lui Dumnezeu, nemai supuindu-se trupului. Acela vede pe Dumnezeu cu mintea sa şi contemplă bunurile veşnice dăruite sufletului de Dumnezeu.

Dumnezeu fiind pururea bun şi darnic a dat omului puterea de-a face binele şi răul, după ce i-a dăruit şi cunoştinţă, ca privind lumea şi cele din ea să cunoască pe Cel ce a făcut-o. Iar cel necuvios poate să vrea şi să nu înţeleagă, căci poate şi să nu creadă şi să fie nefericit; ba poate să cugete şi împotriva adevărului. Atât de mare putere are omul de-a face binele sau răul.

Este o rânduială a lui Dumnezeu, ca pe măsură ce creşte trupul, sufletul să se umple de minte, ca omul să poată alege dintre bine şi rău ceea ce îi place.
Dar sufletul care nu alege binele, nu are minte. Toate trupurile au suflet, nu însă şi toate sufletele, minte. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu vine la înţelepţi, cuvioşi, drepţi, curaţi, buni, milostivi şi binecinstitori. Iar prezenţa minţii se face omului ajutor spre Dumnezeu.

Numai un lucru nu este îngăduit omului: acela de-a fi nemuritor cu trupul. Să se unească cu Dumnezeu îi este îngăduit, dacă va înţelege că poate. Căci voind şi înţelegând, crezând şi iubind, prin buna vieţuire omul ajunge împreună vorbitor cu Dumnezeu.

Ochiul priveşte cele văzute, iar mintea înţelege cele nevăzute. Căci mintea care iubeşte pe Dumnezeu este făclie care luminează sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu şi-a luminat inima sa şi vede pe Dumnezeu prin mintea sa.

Sfântul Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în 170 de capete în Filocalia, Volumul 1, Editura Dacia Imună, Sibiu, 1947 – fragment