Lucrarea cea mare a omului este ca greşeala sa să o pună asupra sa, înaintea lui Dumnezeu

Sigur că între noi nu se întâmplă nişte păcate care ar duce la uciderea cu pietre, dar se întâmplă destule hărţuieli, nemulţumiri, care vin din nedesăvârşirile noastre, din neluarea-aminte la Dumnezeu, din faptul că nu-L avem pe Dumnezeu în prim-planul vieţii noastre şi nu ţinem seama de felul cum ar rezolva Domnul Hristos anumite situaţii.

Avem patimi în noi şi patimile ne conduc la ceea ce facem. Nu ne gândim şi nu ne este ruşine de felul cum rezolvăm noi nişte lucruri, prin patimi, şi nu împlinind lucrarea cea mare a omului. Şi ştiţi care este lucrarea cea mare a omului? Mie mi s-a părut că nu-i mare, când am auzit-o prima dată. Şi, totuşi, cu vremea, mi-am dat seama că e mare.

Sfântul Antonie cel Mare spune: „Lucrarea cea mare a omului este ca greşeala sa să o pună asupra sa înaintea lui Dumnezeu şi să aştepte ispita până la răsuflarea cea mai de pe urmă.” Deci, să-şi dea seama că a făcut o greşeală, şi să o pună asupra sa şi înaintea lui Dumnezeu, adică să se gândească că Dumnezeu n-a vrut aşa, şi deci nici el n-ar fi trebuit să facă aşa. Şi, niciodată, să nu se gândească că gata, s-a gătat cu nedesăvârşirile, cu greşelile, cu păcatele, cu răutăţile. Se poate ajunge şi aici. Dar când? Atunci când ţii seama de Dumnezeu.

Părintele Teofil Părăian, Cale spre bunătate, Editura Sophia