Cât de otrăvită este şi cât de jos a căzut firea noastră!

Pentru ca oamenii să se respecte şi să se iubească unii pe alţii şi să nu se lase cuprinşi de trufie, să nu se mai mândrească, Preaînţeleptul Dumnezeu le-a dat diferite calităţi naturale, folositoare, astfel încât să aibă nevoie unul de altul. în acest chip, fiecare dintre noi trebuie să recunoască, vrând-nevrând, că într-o privinţă sau alta este imperfect şi să se smerească înaintea lui Dumnezeu si a oamenilor.

Doamne, Tu însuţi ai cuvântat cu preacurata Ta gură: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48).

Vreau să fiu desăvârşit. Dă-mi toată desăvârşirea, fiindcă Tu ai spus: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).

Și toate rugăciunile cer fiinţei noastre căzute o mare umilinţă şi sărăcie cu duhul; ele ne cer, de asemenea, să avem convingerea că Domnul este izvorul cel nesecat al desăvârşirii noastre, a tot binele, că El este comoara noastră neistovită. Trebuie ca, rugându-ne, să fim în toată vremea cu adevărat săraci cu duhul. „Fericiţi cei săraci cu duhul” (Matei 5, 3).

Cugetă la măreţia omului: „Dumnezeu rămâne întru el şi el în Dumnezeu” (cf. 1 Ioan 4, 16). Într-un binecredincios creştin nu trăieşte omul, ci însuşi Hristos: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2,20), fiindcă sufletul se face tot al lui Hristos, asemenea fierului aruncat în foc, printre cărbuni aprinşi, care se face una cu cărbunii: foc, lumină, căldură.

Arată-te blând şi paşnic faţă de fratele tău, chiar şi atunci când acesta, prin viclenie sau isteţime, sau în chip brutal, te-a lipsit şi de ultima avere. Poţi demonstra astfel că iubeşti în aproapele tău chipul lui Dumnezeu mai mult decât orice lucru pământesc, stricăcios, că dragostea ta „nu cade niciodată”(1 Corinteni 13, 8); „De la cel care ia lucrurile tale nu cere înapoi” (Luca 6, 30). „Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa” (Matei 5, 40). Să nu te facă de ruşine vrăjmaşul fiindcă pui preţ pe cele ce nu sunt decât pulbere – banii, pâinea – mai mult decât pe Dumnezeu, ci să-l faci pe el de ruşine prin nădejdea ta neclintită în Dumnezeu şi în sfântul Său cuvânt. Fiindcă „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Ia aminte: „cu tot cuvântul”. Fiindcă fiecare cuvânt al lui Dumnezeu-Creatorul are puterea de a te ţine în viaţă, după cum tot un singur cuvânt poate crea şi preschimba viaţa a sute de creaturi. Fiindcă este scris: „Că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Psalmul 32, 9). S-a zidit creatura. Aşa a trezit Domnul la fiinţă, din nefiinţă, doar prin cuvânt, miriade de oşti cereşti nemuritoare, pe care le-a sfinţit cu Duhul Sfânt, pe care le întăreşte şi le susţine în viaţă.

Nu schimba nebuneşte demnitatea sufletului tău nemuritor, punând preţ pe agonisirea zădărniciilor pământeşti. Domnul este nădejdea mea! „Nădejdea mea e Tatăl, scăparea mea e Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt – Treimea Sfântă”. Şi când te gândeşti că mulţi dintre noi se enervează, îşi ies din fire, când sunt lipsiţi nu de ultimul bănuţ, ci de o infimă parte şi nici pe departe ultima din agoniseala lor! Câtă revoltă, mânie, fiere, reproşuri amare, scandal şi uneori blesteme când ni se întâmplă aşa ceva! Dumnezeule Cel drept! Acest gunoi care se cheamă bani sau aceste nimicuri de-ale mâncării pot stârni – iată – asemenea furtuni în sufletele creştinilor! Ale noastre, deşi cunoaştem cuvintele Dulcelui nostru Mântuitor: „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca (…) Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte (…) Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” ( Matei 6, 25-26, 33). Sau: „Viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale” (Luca 12, 15). Până unde am ajuns! Cu ce suntem mai presus de păgâni, cu modul nostru de viaţă? Unde ne este credinţa, nădejdea în Dumnezeu, dragostea de aproapele? Vai, ce trufie diavolească! Ce ruşine! Tată ceresc, Tu, Cel ce ştii ce ne este de trebuinţă mai înainte ca să-Ţi cerem noi (cf. Matei 6, 8), miluieşte-ne pe noi, necredincioşii, nerecunoscătorii, înrăiţii! Am auzit cuvântul Tău milostivitor, Stăpâne: „Nu te voi lăsa, nu te voi părăsi” (Evrei 13, 5), dar fiind ispitiţi zilnic de bunurile pământeşti, nu-l luăm în seamă şi nu facem voia Ta.

Nu te teme de sacrificii materiale, teme-te mai degrabă de lipsurile care ţi-ar putea slăbi sufletul. Nu-ţi fie frică, nu te teme, nu te enerva când te vei afla fără bani, fără mâncare, fără băutură, desfătări, îmbrăcăminte, locuinţă, când vei fi nevoit să-fi sacrifici chiar viaţa! Teme-te când vrăjmaşul îţi lipseşte sufletul de credinţă, nădejde, dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, când îţi aprinde în inimă ură, vrăjmăşie, patimă pentru cele pământeşti, trufie şi alte păcate. „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă” (Matei 10, 28). Tu eşti acelaşi (Psalmul 101, 28), se spune despre firea neschimbătoare a lui Dumnezeu. O, dacă şi tu, omule, ai rămâne neschimbat, azi, mâine şi poimâine şi aşa mai departe şi nu te-ai preface într-o mie de feluri, ca un caleidoscop! O, dacă ai rămâne şi tu mereu acelaşi, paşnic, bun, simplu, amabil, răbdător, iubitor de muncă, binevoitor, generos! Ai putea fi aşa dacă te-ai ruga cu credinţă pornită din inimă şi cu dragoste de Cel ce este neschimbător: „Eu sunt Domnul şi nu m-am schimbat” (Maleahi 3, 6). „Eu păzesc neplecaţi spre rău pe robii Mei, că Eu sunt izvorul bunătăţii, Care fac bine celor ce după vrednicie slujesc Mie” (Canonul Arhanghelilor, cântarea 6, tropar 3).

Pacea înseamnă integritate, sănătatea sufletului; a pierde pacea: a pierde sănătatea sufletului. Arată-te plin de recunoştinţă, din tot sufletul, înaintea Sfintelor Taine şi spune în sinea ta, despre fiecare Taină, sau înainte de a te face ei părtaş: „Este Taina lui Dumnezeu; eu nu sunt decât nevrednicul martor sau părtaş al ei”. Trufaşa noastră minte ar vrea să cerceteze şi Tainele lui Dumnezeu, iar dacă nu le poate cerceta, le respinge, ca pe ceva ce nu intră în derizoriul său calapod.

Dacă un singur cuvânt, atunci când iese din gura unui suveran pământesc, poate determina mari fapte în ţara aceluia, cuvântul lui făcând să poată începe un lucru şi să fie dus la bun sfârşit, oare cuvântul împăratului a toată făptura, văzută şi nevăzută, al împăratului atotputernic şi preaînţelept nu va putea face orice ar dori? Spune-va ceva şi nu se va face? Spune-va ceva şi nu va fi? O, Tu care poţi săvârşi într-o clipă tot ce voieşti, nu ne lăsa în păcatele noastre şi, mai cu seamă, în necredinţa şi deznădejdea noastră; nu da voie propriilor noastre neputinţe să ne chinuiască, să ne facă ţăndări, ca pe nişte vase deşarte! „Dă-ne nouă tuturor să credem din toată inima în atotputernicia Ta! Să nu ne îndoim că vom primi ceea ce am cerut spre bine!”

Toată materia văzută, cu toate părţile ei, mari, mici, foarte mici, ne spune în fiece clipă că totul a venit de la Domnul şi că există şi se mişcă prin El, prin El capătă viaţă şi se ţine şi în fiecare clipă I se supune.

Cât de otrăvită este şi cât de jos a căzut firea noastră! Satana – de trei ori fie afurisit! – cu otrava sa ne-a împins şi ne împinge în mii de rele’ Otrăvuri îmi sunteţi voi, mâncarea şi băutura, cele care ne ispitiţi atât de aprig astăzi! Până când, oare, lăsa-ne-vom ispitiţi de voi, până a ne da de dragul vostru şi viaţa? Până când vom lăsa să ne treacă pe lângă inimă cuvintele Mântuitorului: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din sura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4) şi nu le vom face să prindă viaţă? Până când ne vom mai deda lăcomiei, ghiftuielii, beţiei? Ticăloasei zgârcenii? Arghirofiliei? Până când ne vom mai uita la aproapele nostru cu trufie, ură ş: răutate din pricina banilor, îmbrăcămintei, locuinţei, mâncării şi băuturii? Mii de înşelăciuni ale Satanei vin asupra noastră şi ni se arată sub forma mâncării, băuturii, îmbrăcămintei şi noi continuăm să ne lăsăm prinşi de ele ca de ceva care ne-ar putea aduce folos, le dorim, visăm la ele, fără să ne dăm seama de primejdia pe care o aduc sufletului şi trupului nostru. Nu vă lăsaţi amăgiţi nici o clipă, fraţilor, de vrăjmaşul, atunci când e vorba de mâncare şi băutură, ca şi când ar fi ceva cu totul nevinovat şi cuviincios. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). „Cum să nu înţelegeţi că nu despre pâine v-am zis? Ci feriţi-vă de aluatul fariseilor şi al saducheilor” (Matei 16, 11, Luca 12, 1), acel aluat care înseamnă făţărnicie în cele ale credinţei şi evlaviei. „Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului” (Ioan 6,27) De vi se va cere, daţi până la cel din urmă lucru, după cuvântul Mântuitorului: „Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina lasă-i şi cămaşa” (Matei 5, 40). Adică dă-i şi ultimul lucru din ceea ce ai.

Îşi vor îngrămădi învăţători după poftele lor” (2 Timotei 4, 3). Oare nu asta fac mulţi oameni dintre laici şi chiar multe feţe bisericeşti? Oare nu-şi aleg ei singuri învăţători care să le mângâie auzul? Nu vor să înveţe de la Unicul învăţător – Hristos –, din Evanghelia Sa, de la Biserica Sa, ci de la jurnaliştii profani, foiletonişti, romancieri, poeţi, actori, spunând: „Ah, cât sunt de atractivi şi de instructivi!” Şi chiar dacă n-o spun direct, în sinea lor zic: nu ne mai trebuie Evanghelia, nici Biserica, cu slujbele şi Tainele ei, cu predicarea cuvântului lui Dumnezeu. Avem doar atâţia învăţători şi cât de morali sunt!” Doamne, Iisuse Hristoase, până unde am ajuns! Cuvintele Tale sunt nesocotite.

Nu fi trist şi nu cădea pradă deznădejdii când simţi bântuind în suflet şi dospind ucigător răutatea şi viclenia, nerăbdarea şi hula, sau ceva ca o slăbiciune, de la gândurile necurate şi ticăloase, ci luptă-te cu ele neobosit şi rabdă bărbăteşte, chemându-L din toată inima pe Iisus Domnul,biruitorul iadului. Smereşte-te adânc, recunoscându-te, din toată inima, cel dintâi dintre păcătoşi, nevrednic de copărtăşie cu neamul omenesc şi Domnul, văzându-ţi smerenia şi lupta, te va ajuta. Cheamă grabnic în ajutor pe Ajutătoarea şi Mijlocitoarea, Preasfânta Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, spunând după cum urmează: „Vindecă, preacurată, rănile nevindecate ale sufletului meu şi apără-mă de vrăjmaşii care neîncetat se luptă cu mine” (Canonul îngerului păzitor, cântarea a 3-a şi următoarele).

Dacă îl numeşti pe Dumnezeu „Tată” şi ţi-L recunoşti aşa, cu adevărat, trebuie să-ţi pui nădejdea în El, ca în unicul Tată atotbun, atotputernic, preaînţelept, neschimbător în dragoste şi în toate desăvârşirile. Pune-ţi nădejdea în El în privinţa bunurilor vieţii vremelnice, dar mai cu seamă în cele viitoare, de care poţi să te învredniceşti de la Hristos. Intipăreşte-ţi bine în inimă cuvintele: „Dumnezeu îmi este tată! Tatăl nostru Care este în ceruri”! Dar aşa cum prin iubirea Tatălui ceresc te-ai făcut tu însuţi neam al lui Dumnezeu, ca unul ce ai raţiune şi liberă voinţă, trebuie, numaidecât, să-ţi depui toată silinţa pentru a te face părtaş fericirii şi veşnicei moşteniri cereşti. Trebuie să ştii şi să nu uiţi niciodată că eşti fiinţă căzută şi fiindcă atunci când ai căzut ai căzut de bunăvoie, bucurându-te de raţiune şi liber arbitru, tot de bunăvoie, cu raţiune luminată de lumina cuvântului lui Dumnezeu şi de Duhul Sfânt, tot cu liberă voinţă, întărită cu harul Duhului Sfânt întru Iisus Hristos, trebuie să te ridici din cădere şi să mergi fără oprire către viaţa cerească, cea fără de sfârşit, dispreţuind tot ce e pământesc, ca fiind stricăcios şi repede trecător, şi mai cu seamă nu te lega de aur şi argint, de mâncare şi băutură, aceste otrăvuri din pricina cărora neamul omenesc a căzut în hăul răutăţilor.

Sfântul Ioan de Kronstadt