Înţelepciunea lui Dumnezeu este Hristos

Mântuitorul ne-a poruncit să fim „înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”. Şi despre Acelaşi Mântuitor este scris că, deşi oamenii îl apreciau, El nu Se încredea oamenilor, fiindcă ştia ce este în om. Şi Apostolul Ioan subliniază: „Şi nu era nevoie să-I spună cineva ceea ce era în om”. Şi, într-adevăr, îl vedem pe Mântuitorul de mai multe ori fugind de om, ascunzându-Se de mulţime şi, atunci când Şi-a terminat misiunea pe pământ, omul, în câteva mişcări, a terminat cu El. Când S-a încredinţat omului, în câteva zile omul L-a pus pe cruce. Deci, noi trebuie să cultivăm în inimă porunca Domnului, neluînd-o ca pe o silnicie (în sensul că eu spun să faci aceasta, că tu eşti mic şi eu sunt mare), ci ca pe o dezvăluire a ceea ce este viaţa dumnezeiască, cu care trebuie să ne asemănăm, pe care să o dorim şi să o iubim.

Fiindcă m-aţi primit şi m-aţi aşteptat ca fiu al filosofului Noica, aş vrea să vă spun în încheiere că înţeleg cuvântul filosofie etimologic, adică iubirea înţelepciunii. Or, înţelepciunea lui Dumnezeu este Hristos. Şi aşa au spus şi Sfinţii Părinţi, că trăirea creştinească adevărată este iubirea lui Hristos.

Toate pleacă de la iubire şi se întorc la iubire.

În afară de iubire, nu este nimic altceva, întrucât este scris că Dumnezeu Însuşi este iubire.

Trăirea creştinească şi toate virtuţile pe care ni le predică Biserica prin cuvintele şi experienţa sa trebuie întotdeauna verificate cu cele două porunci ale lui Hristos care se reduc la cuvântul iubire: dragostea de Dumnezeu şi de om. Numai în perspectiva acestor două porunci am înţelege în lumina lor adevărată toate cele ce vrea să ni le dea Biserica.

Părintele Rafail Noica, Celălalt Noica, Editura Anastasia, 2002 – fragment