Fiecare mărturisire pe care o aducem trebuie să o aducem ca şi pe cea din faţa morţii

Fiecare mărturisire pe care o aducem trebuie să o aducem ca şi pe cea din faţa morţii: fiecăruia moartea îi suflă în spate. Nimeni nu ştie dacă va reuşi să se pocăiască sau nu; nu pentru că va muri mâine, ci deoarece chiar şi peste zece ani acesta poate să nu-şi amintească şi să nu se trezească… Dacă am sta în faţa fiecărei mărturisiri cu gândul la faptul că acesta este momentul decisiv al vieţii: sau păşesc acum în Viaţa cea Veşnică, încă de aici, de pe pământ, sau rămân în afara ei, orice aş spune, — că, de, cică aş regreta că nu sunt desăvârşit, — cu toţii am privi altfel la lucrurile mari şi mărunte din viaţa noastră.

De altfel, ce înseamnă lucru mare şi lucru mărunt? Uneori măruntul ne tine mai strâns decât orice în captivitate. Apostolul Iacob spune că frâul mic ne permite să conducem un cal mare. Aşa e şi cu noi: uneori suntem dispuşi să renunţăm la tot ce e păcătos doar pentru a nu renunţa la ceva anume. Şi diavolul ne ţine în frâul său. S-ar părea că suntem cu tot trupul şi sufletul în libertate, afară doar de un amănunt. Dar, fiind captivi într-o privinţă, suntem captivi în general. De noi depinde, însă, atitudinea trează, chibzuită şi serioasă asupra stării noastre.

Dacă am examina păcătoşenia noastră, depărtarea noastră de Dumnezeu, diferenţa dintre ceea ce am fi putut fi şi ceea ce suntem, nepăsarea noastră faţă de oameni dacă am conştientiza astfel toate acestea, le-am putea privi cu groază şi, îngrozindu-ne cu adevărat de ele, vom putea auzi chemarea Mântuitorului: „Spune: dacă vei fi iertat, dacă îţi voi spune acum că te iubesc cu toată viaţa Mea şi toată moartea Mea, cu Crucea, cu Răstignirea şi cu învierea Mea, ai putea oare să răspunzi cu bucurie şi recunoştinţă?”. Cu bucurie pentru că, chiar dacă eu nu mă pot ierta şi vindeca pe mine însumi, pot fi iertat şi vindecat de puterea lui Dumnezeu. Iar cu recunoştinţă, deoarece, dacă lucrurile stau anume aşa, atunci cu adevărat viaţa creştină se reduce la un singur lucru: cu tot cugetul, cu fiecare mişcare a inimii, cu toată voinţa şi hotărârea, cu toate faptele mele să exprim Domnului mulţumire pentru faptul că sunt mântuit, pentru că sunt atât de iubit de El… Şi dacă sunt într-atât de iubit, viaţa mea trebuie să devină un semn viu, nesfârşit al recunoştinţei faţă de Dumnezeu, pentru că El este, pentru că El poate să ne iubească atât de mult. Când procedăm urât, când vorbim ce nu se cuvine, când gândurile sumbre roiesc în capul nostru, iar pe inimă se lasă întunericul, începem atunci, dacă dorim să ne luminăm măcar puţin, să avem mustrări de conştiinţă. Mustrările de conştiinţă nu sunt încă pocăinţă; poţi să-ţi reproşezi toată viaţa faptele urâte şi cuvântul răutăcios, gândurile şi simţirile întunecate, şi să nu te mai îndrepţi. Mustrările de conştiinţă pot face din viaţa noastră un iad adevărat, însă mustrările acestea nu ne deschid porţile împărăţiei Cerurilor; la ele trebuie să se adauge încă ceva: ceea ce alcătuieşte inima pocăinţei, şi anume întoarcerea către Dumnezeu cu nădejde, cu încrederea că lui Dumnezeu îi vor ajunge şi dragostea ca să ne ierte, şi puterea ca să ne schimbe.

Mitropolitul Antonie al Surojului , Bucuria pocăinței