Cum putem domoli, cum putem scăpa de vorba multă şi de grăirea în deşert?
Cu gândul la moarte. Aşa fac Părinţii. Cum scăpăm? „Aşa Doamne împărate, dăruieşte-mi să văd greşealele mele”. De va avea omul darul acesta, de va vedea greşealele lui, el va scăpa de celelalte. Că văzându-şi greşalele, – ei, Doamne fereşte, – că Dumnezeu ne-o mai dat nădejde, că mulţi dintre noi, uitându-ne la greşealele noastre intrăm în deznădăjduire. Din cauza asta ne ferim să le vedem, că e înfricoşător. Omul singur nu rezistă în faţa vederii propriei ticăloşii. E înfiorătoare. De nu-l va mângâia Dumnezeu cu Duhul Sfânt, să-i spună: „Lasă, că este nădejde şi pentru tine”, omul de este sincer, de este om bun, văzându-şi ticăloşia, nu rabdă, deznădăjduieşte. Poate să moară de necaz. Asta este adevărul despre noi, dacă este văzut în adevăr, în Duhul Sfânt. Din cauza asta auzim de la Părinţi strigăt de mare deznădejde, nu numai la proorocul David, la toţi îl aflăm, la Sfântul Efrem, la Sfântul Simeon Noul Teolog, Părinţi care vedeau pe Dumnezeu. „De mai este nădejde de mântuire pentru mine” spune Sfântul Simeon Noul Teolog la rugăciunea pentru Sfânta împărtăşanie.
Aşa că, prin vederea a ceea ce suntem noi scăpăm şi de vorbire, scăpăm de toate patimile, într-un cuvânt, ne spun Părinţii prin gândul la moarte, prin întoarcerea la noi înşine, acolo vine gândul smerit şi prin gândul smerit toate celelalte. Dar este şi un exerciţiu bun, când trebuie să ne punem un pic de stavilă. De exemplu, hai să încep măcar să nu pun întrebări, să nu mă interesez: unde ai fost, dar ce-ai făcut acolo, dar cum o fost cutare? E un bun exerciţiu. Asta era de la Sfântul Pahomie rânduiala lui. Când fraţii se întâlneau unii cu alţii, nu aveau voie să întrebe: Ai fost la Ierusalim? Cum a fost la Ierusalim, aşa ş-aşa, ş-aşa…
Sigur că până la un punct, noi oameni fiind, urmărim şi o politeţe, pentru că putem mâhni pe mulţi aşa, dar în gândul nostru să avem că nu este de mare treabă lucrul acesta, nu este chiar aşa de bun să ne interesăm cu toate amănuntele despre om. Aşa că, să nu prea punem întrebări. Este de acum o treaptă. Sigur că noi înşine fiind provocaţi putem să vorbim prea mult, dar încet, încet să nu contrazicem, altă treaptă, A zis omul, azi aşa, şi mâine altfel, câte-un pic şi aşa ca să mai stârneşti vorba. Dar aşa cu încrâncenări că „ eu de luni nu mai vorbesc „, nu prea fac mare treabă. Câte-un pic, câte-un pic şi rugăciunea şi gândul la ceea ce suntem. Aşa şi restul pe care le ştim, fiecare cum credem.
Ieromonah Savatie Baștovoi, Puterea duhovnicească a deznădejdii, Ed. Reîntregirea, Alba iulia, 2005
