Fiecare dintre noi reprezintă o icoană, un chip al lui Dumnezeu, însă noi nu ştim să ne aducem aminte de acest lucru

Dragostea este un sentiment uimitor, însă ea nu este numai un sentiment, ea e o stare a întregii fiinţe. Dragostea începe în clipa când văd în faţa mea un om şi străvăd adâncurile lui, când văd deodată esenţa lui. Bineînţeles, când spun: „eu văd”, asta nu înseamnă: „pătrund cu mintea” sau „văd cu ochii”, ci „pătrund cu toată fiinţa mea”. Dacă este îngăduit să
facem o comparaţie, în acelaşi fel se poate spune că pătrund frumuseţea – de pildă, frumuseţea muzicii, frumuseţea naturii, frumuseţea operei de artă, atunci când stau înaintea ei uimit, mut, nefăcând altceva decât să receptez ceea ce se află în faţa mea, nefiind în stare să exprim asta prin vreun alt cuvânt în afară de exclamaţia: „Doamne! Cât e de minunat!” Taina iubirii faţă de om începe în clipa când ne uităm la el fără dorinţa de a-l poseda, fără dorinţa de a stăpâni asupra lui, fără dorinţa de a ne folosi în vreun fel de darurile lui sau de personalitatea lui, ci doar privim şi ne minunăm de frumuseţea care ni s-a descoperit.
Când mă aflu faţă în faţă cu un om pe care îl văd cu ochii iubirii, nu cu ochii nepăsării sau cu ai urii, ci anume cu ai iubirii, atunci mă împărtăşesc de omul acela, între noi începe ceva comun, o viaţă comună. Receptarea omului are loc la o profunzime care se află dincolo de cuvinte, dincolo de emoţii. Un credincios ar zice: „Când îl văd pe om în această lumină, în lumina iubirii curate, văd în el chipul lui Dumnezeu, o icoană”. Ştiţi, fiecare dintre noi reprezintă o icoană, un chip al lui Dumnezeu, însă noi nu ştim să ne aducem aminte de acest lucru şi nu ştim să ne purtăm unii cu alţii în mod corespunzător.
Dacă am putea să ne amintim că în faţa noastră se află o icoană, un lucru sfânt! Asta nu înseamnă în nici un caz că icoana cu pricina este în toate privinţele preafrumoasă. Ştim cu toţii ce se întâmplă uneori cu picturile marilor maeştri, sau cu icoanele, sau cu oricare operă de artă, cu orice formă de frumuseţe: orice frumuseţe poate fi mutilată – indiferenţa, împrejurările, răutatea pot mutila chiar şi cel mai frumos obiect. Atunci când în faţa noastră se află însă opera unui maestru mare, un tablou mutilat, pângărit în parte, putem vedea în el fie stricăciunea, fie frumuseţea ce s-a păstrat.
Dacă privim la acel tablou, la orice operă de artă, cu ochii iubirii ce se minunează, vedem frumosul, iar pentru restul ne putem întrista, putem plânge. Şi ne putem hotărî, uneori, să ne închinăm toată viaţa refacerii a tot ce e vătămat în acel chip, în acel tablou, în acea operă de artă. Asta ţine de dragoste: a privi la om şi a vedea în el o frumuseţe de nerăpit, iar totodată a te îngrozi de ceea ce viaţa a făcut din el, a săvârşit asupra lui. Dragostea este tocmai extrema suferinţă, durere pentru că omul e nedesăvârşit şi totodată minunarea pentru că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos. Şi iată, dacă priveşti măcar o dată la om în felul acesta, poţi să îl îndrăgeşti în pofida a tot ce le sare în ochi altora.

Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii