Adeseori boala este o binefacere mai mare decât tămăduirea, dacă aceasta ar veni
Înţelegerea duhovnicească ne învaţă că bolile şi celelalte necazuri pe care Dumnezeu le trimite oamenilor sunt trimise dintr-o deosebită milostivire Dumnezeiască: precum doctoriile amare bolnavilor, şi ele dau mântuirii noastre, veşnicei noastre fericiri, un ajutor cu mult mai de nădejde ca vindecările minunate. Adeseori, foarte adeseori, boala este o binefacere mai mare decât tămăduirea, dacă aceasta ar veni; boala este o binefacere atât de vitală încât îndepărtarea ei prin vindecare ar însemna îndepărtarea unui bine duhovnicesc cât se poate de mare, care nu suferă asemuire cu binele vremelnic adus de vindecarea bolii trupeşti. Săracul, bolnavul Lazăr, cel pomenit în Evanghelie, nu a fost vindecat de boala sa cea grea, nu a fost izbăvit de sărăcie, s-a săvârşit în acea stare în care s-a chinuit vreme îndelungată, însă pentru răbdarea sa a fost suit de îngeri în sânul lui Avraam (Luca XVI, 22). Sfânta Scriptură mărturiseşte pe toată întinderea sa că Dumnezeu trimite feluritele necazuri, printre care şi bolile trupeşti, acelor oameni pe care îi iubeşte (Evrei XII, 6 şi în continuare). Sfânta Scriptură spune cu tărie că toţi sfinţii lui Dumnezeu, până la unul, şi-au săvârşit călătoria pământească pe calea cea îngustă şi spinoasă, plină cu necazuri şi lipsuri de tot felul (Evrei XII, 3). Întemeindu-se pe o astfel de concepţie despre necazuri, adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu s-au purtat în ce priveşte necazurile care se abăteau asupra lor cu cea mai mare înţelepciune şi lepădare de sine. Ei întâmpinau necazul, oricare ar fi fost el, ca pe un lucru de care erau vrednici, crezând din tot sufletul că necazul nu ar fi venit de nu l-ar fi îngăduit Dreptul Judecător si Atotbunul Dumnezeu potrivit trebuinţelor celui cu pricina.
La venirea necazului, primul lucru era conştiinţa că sunt vrednici de el. Ei căutau şi aflau totdeauna în sine pricina necazului. După aceea, dacă vedeau că necazul îi împiedică să placă lui Dumnezeu, se întorceau către Dumnezeu cu
rugăciune pentru izbăvirea de necazuri, lăsând împlinirea sau neîmplinirea cererii la voia lui Dumnezeu, nesocotind nicidecum drept corectă concepţia lor despre necaz. Aceasta nici nu putea fi corectă: judecata unui om – care este mărginit, fie el si sfânt – nu cuprinde si nu vede toate pricinile necazului aşa cum le cuprinde si le vede atoatevăzătorul ochi al lui Dumnezeu, Care îngăduie să vină necazuri asupra robilor Săi, asupra celor iubiţi ai Săi. Sfântul Apostol Pavel de trei ori s-a întors către Dumnezeu cu rugăciune ca îngerul satanei, care îl împiedica pe Apostol în răspândirea creştinismului, să fie înlăturat. Pavel nu a fost ascultat: judecata lui Dumnezeu în această privinţă era alta decât cea de
Dumnezeu insuflatului Apostol (II Corin-teni XII, 7-10). încredinţarea în voia lui Dumnezeu, dorinţa nefăţarnică şi evlavioasă ca aceasta să se săvârşească asupra noastră, este o urmare de neînlăturat, firească, a dreptei socotinţe adevărate, duhovniceşti. Sfinţii monahi, atunci când erau supuşi bolilor, le primeau ca pe o foarte mare binefacere de la Dumnezeu, nu căutau tămăduire, chiar dacă vindecările minunate se săvârşeau mai mult în rândurile lor. Ei doreau să îndure cu răbdare şi cu smerenie lucrul îngăduit de Dumnezeu, crezând şi mărturisind că el este mai de folos pentru suflet decât orice nevoinţă pe care şi-ar fi luat-o asupră-le de voia lor.
Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre vedenii, duhuri si minuni