„Fie că eşti oglindă, fie capac de cutie de conservă, nu străluceşti dacă nu cad razele de soare peste tine”

Altădată, au venit doi vizitatori la Colibă. Erau cam de 45 de ani şi trăiau o viaţă foarte lumească. Şi precum noi, monahii, spunem: „Deoarece viaţa aceas­ta este deşartă, le lepădăm pe toate”, tot astfel şi aceia spuneau, dar exact opusul: „Nu există altă viaţă”. De aceea, atunci când erau tineri şi-au lăsat studiile şi s-au aruncat în viaţa lumească. Au ajuns în punctul în care erau nişte „cârpe”, atât sufleteşte, cât şi trupeşte. Tatăl unuia dintre ei a murit de supărare. Celălalt a distrus averea mamei sale şi a îmbolnăvit-o de inimă.

După discuţia pe care am avut-o, au văzut lucrurile altfel. „Ne-am făcut netrebnici”, spuneau. I-am dat unuia o icoană pentru mama lui. Am vrut să-i dau şi celuilalt o icoană, dar n-a luat-o. „Dă-mi o scândurică din cele pe care le rindeluieşti”, îmi spune. „Nu cred în Dum­nezeu. Eu cred în sfinţi”. Atunci i-am spus: „Fie că eşti oglindă, fie capac de cutie de conservă, nu străluceşti dacă nu cad razele de soare peste tine. Sfinţii au stră­lucit cu razele harului lui Dumnezeu, precum stelele strălucesc cu lumina luată de la soare!”.