E uluitor! Astăzi, din zece cuvinte, șase sunt cu „d…”!
Iată păcatul: pornirea de a iubi lumea creată și cele din ea cu puterile duhului care sunt însetate de Dumnezeu. Când puterile însetate de absolut ale duhului parazitează, cum spunea un Părinte, puterile psihismului nostru, acesta va căuta în creație ceea ce numai Creatorul poate să-i ofere. Acestea sunt patimile numite sufletești. Apoi, puterile sufletului parazitează puterile trupului, căutând să se împlinească prin nevoile trupului. Noi, cică, avem dragoste pentru Măriuca, dar în loc să trăim această dragoste la nivel sufletesc, o trăim la nivel trupesc. Aia nu e dragoste, aia e o manifestare a dragostei și, ce e mai rău, este că putem mima gesturile prin care se manifestă dragostea pentru a obține plăcerea pe care o confundăm cu dragostea. Sau o facem pe ea să o confunde. Așa ajungem să simțim, în loc de bucurie, frică, neliniște, anxietate. Acestea nu sunt rele în sine, ele sunt, de fapt, semne că nevoile sufletului nu sunt împlinite. Și noi, în loc să ascultăm ce ne cer ele, ce ne spun, noi le închidem gura cu tranchilizante, cu alcool, cu ciocolată, cu prăjiturele, cu mâncare multă, cu muncă multă… Toate acestea sunt patimi. De ce? Fiindcă nu poți să-ți potolești frica mâncând ciocolată, nu poți decât să-ți mărești glicemia și colesterolul și nefericirea. Asta e rânduiala lui Dumnezeu. Așadar, să facem rânduială în sufletul nostru și după această rânduială să ne împlinim nevoile. În Biserică se face asta fără să ne explice neapărat cineva. Omul învață viața în Biserică așa cum învață copilul viața în familie. Bunica, mama creșteau în Biserică și le ducea „valul”, oameni buni, în Rai! Mă uitam astăzi la o mănăstire unde am fost și am zis: aici sunteți ca într-o mașină de spălat cu program, bre, vă bagă pe o parte așa cum sunteți și vă scoate curate pe partea cealaltă, că n-ai, maică, pe unde s-o iei, pentru că e rânduială sfântă și sfințitoare și tu ai aderat la ea, asculți de ea. Ei, așa curgea viața omului în Biserică în perioada ei filocalică (după cuvântul părintelui Sofronie de la Essex), în vremea în care omul creștea cu duhul în Biserică după sfânta rânduială: Biserica te lua în brațe de cum te nășteai: ea te boteza (nu era nimeni care să zică: stai să vedem ce optează!), te împărtășea, te spovedea, după aceea te cununa. Cum era să trăiești necununat? Te râdea satul, te făceai de râs în cartier. Cum era să nu te spovedești? Dacă nu te spovedeai, toată lumea știa că ai călcat strâmb, ai sărit gardul sau că ai omorât vaca aceea care a murit „spontan” în marginea satului, nu? Apoi îți făcea Maslu când erai bolnav, se ruga pentru iertarea sufletului tău dacă tu nu te pregăteai bine, apoi, te înmormânta și tu te mântuiai, cu mila lui Dumnezeu și cu lucrarea Bisericii, care se ruga și după ce plecai la Domnul. Noi, acum, trăim după rânduiala lui „lasă, că știu eu mai bine!” și nu ne mai ducem să ne spovedim, că ori nu avem păcate, ori nu avem timp, ori nu avem credință… Ca să ne ducem, trebuie să înotăm voinicește împotriva curentului!
Să îndrăznim, maică, să intrăm în sfânta rânduială a Bisericii și să ne ducem la sfintele ei slujbe pentru ca duhul nostru să se hrănească și să se lumineze.
Apoi, să ne și rugăm toată ziua, în orice moment, cu rugăciuni scurte ca: Doamne miluiește, Doamne ajută, Doamne iartă-mă! Acestea, spun Părinții, sunt pentru duhul nostru ca respirația pentru trup. Din păcate sunt mulți oameni care nu mai pot respira, sunt oameni cărora dacă le dai aer curat să respire, mor. Nu cunoașteți? Fumătorii! Măicuță, mor dacă nu le dai țigară! De ce mor? Fiindcă îi obligi să respire aer curat. Așa sunt și oamenii care nu mai respiră Duh Sfânt, mor dacă le zici să-L respire, dacă le zici să spună Doamne miluiește! Vor zice: „La ce bun să spun asta?”. Dar nu se rușinează și nu se întreabă nimic atunci când spun sau aud înjurături sau drăcuiri. E uluitor! Astăzi, din zece cuvinte, șase sunt cu „d…”! Și nu numai la supărare, ci auzi și „vai, lua-te-ar ăla, ce bluză frumoasă ai!”. Nu-ți vine să crezi! De ce s-o ia!? Că zice cu admirație, nu zice cu ciudă, să zici că vrea să-i ia bluza… nu! Vrea s-o dea necuratului și atât! O, Doamne iartă-mă! Nu ne dăm seama ce spunem, ăla chiar există și chiar ne ia!
Mai vine câte o mămică la mine plângând: „Maică, nu știu ce e cu băiatul meu, parcă-i apucat de cel rău!”. O întreb: „L-ai dat vreodată la cel rău?”. „Ăhăhă, dinainte să-l fac!” „Ei, gata, l-a luat acum! Du-te și cheamă-l înapoi, du-te și te roagă să ți-l aducă Maica Domnului acasă.” Și să credeți, că Maica Domnului, săraca, împreună cu toți sfinții noștri aleargă pentru noi! N-ați auzit că Sfântului Spiridon i se rup papucii de cât aleargă după noi să ne aducă acasă? Să aveți nădejde!
Maica Siluana Vlad
