„Dar, mata ştii ce înseamnă Sfânta Liturghie? Ştii pentru ce vii duminica la biserică?“

Am întâlnit foarte multe cazuri, mai ales ca duhovnic la spovedanie, când persoane în vârstă sau persoane care au mers de o viaţă la biserică, mi-au spus următoarele: „Părinte, să nu credeţi că dacă eu mă rog, şi ştiu ce fac. Eu fac asta din obligaţie, aşa cum se citeşte o poezie. N-am făcut niciodată rugăciune pentru că mi-ar plăcea să mă rog. Fac aşa, pentru că aşa este tradiţia, să mă rog.“ Şi întrebarea mea, atunci, a fost aşa: „Dar, mata ştii ce înseamnă Sfânta Liturghie? Ştii pentru ce vii duminica la biserică?“ „Nu ştiu!“ „Dar ce-a făcut Hristos ca să poată să te mântuiască? Ia spune-mi mata, aşa, cu cuvintele matale, la cei şaizeci şi doi de ani pe care îi ai.“ „Părinte, ca să fiu sincer, eu nu ştiu, eu ştiu că duminica se trag clopotele şi e slujbă şi trebuie să fiu în biserică.“ „Şi ce auzi cât stai în biserică?“ „Cântă părintele acolo şi strana.“ „Şi ce cântă?“ „Nu ştiu!“ „Dar când stai în biserică şi te rogi, ce asculţi?“ „Păi, ce spune acolo.“

Am primit un răspuns foarte neclar, adică nici măcar nu a pomenit Crezul, Fericirile, care sunt text din Sfânta Evanghelie, sau măcar un stih din Sfânta Liturghie. Iată neatenţia, ignoranţa faţă de ceea ce exprimă Biserica în duhul rugăciunii.

Şi acum vom aminti pe rând de ce nu se roagă creştinii:

1. Timpul. În permanenţă întâlnesc oameni care spun: „Nu am timp“; iar răspunsul meu a fost următorul: „Câte minute ai creat tu în univers ca să ţi le atribui ţie şi să spui că e timpul tău? Timpul este numai al lui Dumnezeu. Şi aşa, din tot cât ţi-a dat, trebuie să-i dai şi lui măcar, cum spunea fariseul în Evanghelie, zeciuiala, un minut la o oră, dacă nu zece minute la o oră, în care să se vadă că încerci să concretizezi comunicarea cu Dumnezeu.“

2. Neobişnuinţa cu rugăciunea. Omul e învăţat să se închine din rutină. E învăţat să zică din fugă „Doamne-ajută!“, indiferent că e la furat, la serviciu sau într-o călătorie. El îşi atribuie acea rugăciune scurtă, „Doamne, ajută-mă să reuşesc…“, şi prin asta crede că a spus tot.

3. Lipsa de patrimoniu cultural bisericesc. Încă nu există la îndemâna credincioşilor acel material pedagogic, deşi librăriile şi bibliotecile sunt pline de carte religioasă, care să fie pe învăţătura sau pe mintea creştinului, ca un abecedar al dreptei credinţe cum sunt cărţuliile alea, zece sau unsprezece ale părintelui Cleopa care dă diferite pilde practice. Adică, nişte abecedare de credinţă.

Mai mult decât atât, cateheza preotului din parohie trebuie să explice concludent omului ceea ce în-seamnă legătura între om şi Dumnezeu prin rugăciune, ce înseamnă comunicarea cu Dumnezeu prin rugăciune. Creştinul priveşte rugăciunea ca pe o obligaţie, cum ar fi o normă în plus în codul penal sau în codul civil. Cum m-a întrebat odată o doamnă „Dar de ce tocmai douăsprezece icoase şi ultimul trebuie să-l mai repet odată?“ Şi i-am zis: „Dacă vrei, repetă-l de două ori!“.

Un alt lucru care stă la baza lipsei de rugăciune este obişnuinţa clericilor de a comunica creştinilor acele canoane scurte şi simbolice pe care noi le întâlnim în bisericile de parohie, când, pentru păcatele spovedite, preotul, în loc să-i spună creştinului să citească o catismă din Psaltire, un număr de Tatăl Nostru, un număr de Psalmul 50, un Acatist al unui sfânt ajutător, un Canon de pocăinţă sau al Îngerului păzitor, el îi spune să aprindă câteva lumânări, să cumpere câteva prescuri ori îi zice: „Mergi acasă, am pus la pomenit, se rezolvă, stai liniştit…“

Ne vorbeşte Părintele Calistrat de la Bârnova, Mângâiere şi mustrare, Bucureşti, 2003 – fragment