Unde e fericirea aceea, să cădem şi noi în „primejdia” în care a căzut Dumnezeu?

Calea mântuirii e chiar cărarea pe care a mers Dumnezeu Însuşi ca om adevărat, făcându-ni-Se pildă întru toate (Ioan 13, 15) şi dându-ne îndrăzneală. Pe cărarea mântuirii încă merg două feluri de călători, căci de-atunci… un Tovarăş nevăzut şi bun merge cu noi, cu fiecare, în toate zilele, cu fiecare rând de oameni, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20): Dumnezeu Însuşi şi cu sfinții Săi, întovărăşind nevăzut pe oameni.

Calea mântuirii, sau Cărarea, începe când omul vine – de cele mai multe ori abia viu din gâlceava cu moartea – şi intră în Biserica văzută, cea adevărată, care e: „Una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”.

Calea mântuirii o numim calea lui Dumnezeu, pentru că, cel dintâi, El a mers pe ea. 65. Cine vrea să vadă pe Domnul în veacul fără de sfârşit, după înviere, trebuie să meargă cu El toată calea, iar nu numai până la un loc, sau numai până la o vreme. Rămaşi în urmă de frică (Apocalipsă 21, 8) sunt destui în toate vremile, dar mai ales în zilele noastre, temându-se ca nu cumva din cauza credinței să-şi primejduiască viața aceasta. Noi însă zicem: unde e fericirea aceea, să cădem şi noi în „primejdia”, în care a căzut Dumnezeu? Iar de nu ne primejduim pentru Dumnezeu, e semn că nu suntem vrednici.

E bine de observat că Iisus Hristos, întrupat în om adevărat, a biruit pe diavolul ca om, iar nu ca Dumnezeu; căci cu puterea de Dumnezeu, ca fulgerul l-a aruncat din ceruri (Luca 10, 18). Iisus a venit să se lupte cu diavolul, ca om adevărat, întrucât numai aşa ne putea împinge la toată îndrăzneala câtă trebuie; iar câştigând – ca om – o biruință desăvârşită asupra lui, biruința ne-a dat-o nouă, în dar, dar numai dacă ne luptăm şi noi ca El. Cu biruința Sa, Mântuitorul ne-a învățat şi pe noi meşteşugul războirii, ne-a dat cunoştința şi ne-a dat şi puterea. Deci El e meşteşugul, cunoştința şi puterea; El e modelul de luptă, cât ține cărarea. Mântuitorul de aceea a şi venit, ca să sfărâme lucrurile diavolului (1 Ioan 3,8) şi să surpe stăpânirea lui în care ținea pe oameni.

Pe calea mântuirii nimeni nu poate merge singur de nu se va lăsa condus de mâna nevăzută a Mântuitorului, prin preoții Bisericii, slujitorii Săi văzuți. Căci zice: „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte” (Matei 10, 40). Deci, în calea Duhului, nu poți merge fără ucenicie la duhovnic.

Mulțimea ispitelor, vicleniile potrivnicului nevăzut, războindu-ne prin lucrurile sau oamenii văzuți, oricând ar putea scoate pe ucenicul Domnului din calea mântuirii şi să-l rătăcească, dacă duhovnicul n-ar avea meşteşugul, ştiința şi puterea de la Dumnezeu, ca să împrăştie şi mereu să strice lucrăturile potrivnicului. Pricepem, prin urmare, că ucenicul sau credinciosul e dator cu ascultarea din dragoste către duhovnicul său, căci fără darul acestuia e cu neputință izbăvirea de necazuri şi mântuirea.

Ar trebui să urmăm Mântuitorului toată calea Sa pământească, măcar tot aşa de zornic, pe cât ne zoreşte foamea şi setea după cele pieritoare.

Părintele Arsenie Boca

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *