Noi, în toată viaţa aceasta jignim măreţia dumnezeiască prin căderile noastre în păcat

Cel ce doreşte să se mântuiască, trebuie să aibă inimă înfrântă şi aplecată spre pocăinţă după cuvântul psalmistului: Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit, inimă înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 19). În acest fel de frângere a inimii poate omul să treacă nestingherit şi fără de împiedicare peste viclenele urzeli ale mândriei diavoleşti, a cărui întreagă grijă stă în aceea, ca să tulbure duhul omului, ca apoi în tulburare să semene neghinele sale după evangheliceştile cuvinte: Doamne, oare n-ai semănat Tu seminţe bune în ţărâna Ta? Dar de unde sunt neghinele? Iar El i-a răspuns: Un om vrăjmaş a făcut aceasta (Matei 13, 27-28).

Iar când omul se străduieşte să aibă întru sine inima smerită şi gând netulburat, atunci toate urzelile vrăjmaşului rămân nelucrătoare, căci unde este pacea gândurilor, acolo odihneşte însuşi Domnul Dumnezeu. Iar începutul pocăinţei se naşte din temerea de Dumnezeu şi luarea aminte de sine, cum spune Sfântul Mucenic Bonifatie: „Frica de Dumnezeu este mama luării aminte de sine, iar luarea aminte de sine este mama păcii lăuntrice”. Pacea lăuntrică însă dă naştere conştiinţei care face acest lucru şi atunci sufletul, aflându-se ca într-o apă curată şi liniştită, vede nefrumuseţea sa. Şi astfel iau fiinţă începuturile şi se pun temeliile pocăinţei. Noi, în toată viaţa aceasta jignim măreţia dumnezeiască prin căderile noastre în păcat, şi tocmai pentru aceasta se cuvine ca totdeauna să ne smerim înaintea Lui cerând iertarea păcatelor noastre.

Este oare cu putinţă ca un om plin de bunătăţi duhovniceşti să se mai ridice după cădere?

Se poate, după cuvântul psalmistului: Căzând m-am întors şi Domnul m-a primit (Ps. 117, 13). Fiindcă Proorocul Natan, când îl mângâia pe David în păcatul său, atunci el, îndată pocăindu-se, a primit iertare (II Regi 12, 13).

Tot pentru aceasta serveşte ca pildă şi un sihastru care, mergând să ia apă, a căzut în păcat. Dar, pocăindu-se în chilie şi recunoscându-şi păcatul, iarăşi a început să petreacă viaţa nevoitoare, ca şi mai înainte, neascultând de sfatul vrăjmaşului, care-i punea mereu înainte greutatea păcatului şi încerca prin deznădejde să-l abată de la viaţă pustnicească. Despre această întâmplare Dumnezeu a descoperit unui părinte oarecare îmbunătăţit cu viaţă şi i-a poruncit să meargă la fratele ce căzuse în păcat şi să-l felicite pentru asemenea biruinţă asupra diavolului, căci nu s-a lăsat amăgit de vicleşugurile lui…

Arhimandrit Dosoftei Morariu, Sf. Serafim de Sarov, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2004 – fragment

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *