Mântuirea noastră nu e numai un dar de la Dumnezeu, ci şi o faptă a libertății noastre

Mântuirea e fapta milostivirii lui Dumnezeu, prin care ne scoate din păcat, dacă vrem şi ostenim şi noi. Dacă însă nu vrem, cu sila, nu ne mântuieşte nimeni. Aşa voieşte Dumnezeu, ca darul mântuirii (Efeseni 2, 8) Sale să fie totodată şi roada cunoştinței, a voinței şi a dragostei noastre. Dar Dumnezeu e aşa de milostiv, că tot El ne ajută şi să vrem şi să lucrăm.

Omul care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împotrivă (2 Timotei 3, 12) trei vrăjmaşi, unul după altul. Iar vrăjmaşii mântuirii sunt aceştia: lumea, trupul şi diavolul.

Noi nu ştim tainele lui Dumnezeu: pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte. Dacă pe cel ce se sălbăticeşte asupra ta, din pricina întunecimii sale, îl ştie Dumnezeu că se va mântui, mântuirea lui o va face şi cu ajutorul tău, prin aceea că-ți dă darul răbdării, al iertării din inimă (Matei 18, 35) şi al rugăciunii. Astfel pentru smerenia ta îl va birui Dumnezeu şi va alunga duhul potrivnic dintr-însul. Dacă însă fratele acela mai are de chinuit în robie străină, sau chiar îşi va pierde sufletul, la purtarea ta cea după Dumnezeu, răutatea lui va creşte şi se va sălbătici cu totul împotriva oamenilor şi împotriva lui Dumnezeu. Prin urmare, nicidecum să nu uităm că ostaşi (2 Timotei 2, 3) ai lui Dumnezeu suntem. Deci fii destoinic, suflete, ştiind cui crezi (2 Timotei 1, 12), cu ale cui arme bați război (2 Corinteni 10, 4), cine îți ajută, – ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva pentru neiscusința ta. De aceea au zis Părinții că pricina mântuirii este aproapele.

Mântuirea nu se câştigă cu o faptă răzleață, ci presupune şi o față socială; nimeni nu se mântuieşte singur; de mântuirea sa se mai leagă o mulțime de oameni.

Darul mântuirii se dobândeşte chiar ca dar, cu mare luptă.

Până la judecata din urmă, mântuirea se poate dobândi oriunde, şi pe câmpuri de bătaie; şi se poate dobândi şi din iad; şi se poate pierde oriunde, şi în mănăstiri, şi în ceata sfinților Apostoli, şi s-a pierdut şi în Rai.

Tâlharul, răstignit pentru faptele sale, a sărit de pe cruce în Rai şi Lucifer ca fulgerul a căzut din Ceruri. Orbul din naştere capătă vederea şi a văzut pe Dumnezeu şi a vorbit cu El, iar fariseii templului o pierdeau zicând că-i păcătos şi are drac (Matei 9, 34). Cereau semn (Luca 11, 29) şi umblau să omoare pe Lazăr, cel înviat a patra zi din morți. Orbia răutății, stând de-a pururi împotriva Adevărului, nu are leac, dar are pedeapsă. Inima înfrântă şi smerită însă, Dumnezeu nu o va urgisi. De aceea, înfruntând mândria, a zis că vameşii şi păcătoasele vor lua-o înaintea „drepților” (celor ce se cred drepți n.n.) (Matei 21, 31), în Împărăția Cerurilor şi că se face bucurie în Ceruri pentru un păcătos ce se întoarce (Luca 15, 7). 397. Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.

Mântuirea noastră nu e numai un dar de la Dumnezeu, ci şi o faptă a libertății noastre.

Mântuirea este prin Hristos, Care trebuie cunoscut istoric, dogmatic şi mistic. Mântuirea este un har al locuirii lui Dumnezeu în om, dar şi rezultatul unui efort al libertății şi cunoaşterii omului.

Însemnez aici cugetul unei femei simple, dar plin de tâlc. „De m-ar lăsa Dumnezeu să mă uit puțin în Rai şi-mi ajunge”. N-avem siguranța mântuirii în noi, în puterea noastră. Aceasta îi este omului cu neputință: să-şi asigure eternitatea sa. Dar este cu putință şi totul este cu putință numai la Dumnezeu. Dar, chiar de am fi siguri că Dumnezeu ne mântuieşte şi încă n-am scăpa de primejdie, fiindcă această siguranță nu s-a dat nimănuia.

Câştigăm mântuirea sufletului când punem preț pe ea. Prețul pe care l-a pus Iisus şi toți sfinții.

Părintele Arsenie Boca, O sinteză a gândirii părintelui Arsenie Boca în 800 de capete