Lepădarea de sine

Lepădarea de sine nu este cu neputință sau înfrângere. Dimpotrivă, e descătuşarea unei foarte mari puteri sufleteşti. Mărturie la îndemână ne stau însăşi prilejurile. Dacă le câştigăm, adică ne comportăm prin ele după Duhul lui Dumnezeu, simțim în suflet o pace şi o creştere sufletească. Pe când, dacă le pierdem, adică ne comportăm după om sau după patimi, simțim o tulburare, o mustrare de conştiință şi o împuținare sufletească. Lepădarea de sine dovedeşte credința şi dragostea pe care o avem către Iisus. Din aceasta izvorăşte o mare trăire sufletească. Lepădarea de sine trebuie să ne-o facem a doua natură, ca să ne însoțească toată calea călugăriei şi să caracterizeze călugăria. În felul acesta seacă izvorul şi rădăcina patimilor.

Lepădarea de sine nu se realizează dintr-o dată sau o dată pentru totdeauna, ci trebuie timp şi răbdare. Timp pentru deprindere şi răbdare pentru greutatea ei. Răbdare trebuie să avem mai întâi cu noi înşine, ca să nu cădem în întristare, apoi trebuie să aibă şi alții răbdare cu noi, până deprindem desăvârşit lepădarea de sine. Dacă învățăm practic lepădarea de sine şi sporeşte dragostea în inima noastră, răbdarea încetează de a mai avea înfățişarea negativă, de necaz şi se schimbă în bucurie, cu toată întristarea mea sunt covârşit de bucurie.

Când avem lepădarea de sine şi dragostea, ocara ni se face ca lauda şi lauda ca ocara. Răbdarea mai este şi nevoință, adică pedepsirea de bună voie a firii cu tot felul de osteneli.

Bobul care nu vrea să moară, fie chiar şi de grâu, nu mai aduce nici o roadă.

Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.

O sinteză a părintelui Arsenie Boca în 800 de capete