Vin oameni la spovedit, şi-mi zic: „Părinte, dimineaţa-s grăbit şi seara-s ostenit”

Să nu te ţii numai de muncă, ci este cel mai bine să faci şi din muncă o rugăciune. Am zis că munca este rugăciunea mâinilor. Să îi dai valoare de mântuire, valoare aducătoare de mântuire muncii pe care o prestezi, pe care şi prin care te disciplinezi lăuntric.

La mine vin oameni la spovedit şi îi întreb dacă se roagă dimineaţa şi seara, şi-mi zic: „Părinte, dimineaţa-s grăbit şi seara-s ostenit”. Şi aşa este, e o realitate. De ce? Pentru că omul nu găseşte timp, nu işi proporţionează lucrurile în aşa fel încât să aibă timp şi pentru Dumnezeu. E adevărat că sunt oameni care nu pot să-şi găsească timp, de exemplu oamenii de la ţară, care lucrează toată ziua, de dimineaţa până seara, cum se zice „zi-lumină”. Sigur că nu se mai pot angaja la rugăciune cu un program mai întins şi cu citiri din cărţile de rugăciuni şi nu putem avea pretenţia să-şi facă un program asemănător cu al călugărilor. Însă altceva putem să facem, şi anume, să-i îndemnăm ca lucrul pe care-l fac, munca pe care o prestează, să o facă cu gândul la Dumnezeu şi să le fie ca un fel de rugăciune.

În Filocalie, în volumul I, este o scriere a Sfântului Ioan Casian intitulată Despre cele opt gânduri ale răutăţii, şi acolo, în al şaselea cuvânt, „Despre trândăvie”, se spune că cineva care munceşte, de obicei e luptat de un singur drac, pe când cei care nu muncesc, sunt luptaţi de o mulţime nenumărată de draci şi că e mai uşor să te lupţi cu unul decât cu mulţi.

Mi-e cam ruşine când dau mâna cu un om cu mâinile bătătorite, că n-am şi eu mâinile bătătorite, că tare mi-aş dori aşa ceva. Adică mi-aş dori să fiu, să mă pot încadra într-o muncă din aceasta, care face bătături. Mai glumesc eu câteodată şi zic că bătăturile mele sunt la minte.

Arhimandrit Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001 – fragment