Vai de cel căruia îi lipseşte credința!

Darul credinţei este nepreţuit. Vai de cel căruia îi lipseşte! Lipsa unui cămin şi faptul de a fi orfan vor influenţa neîntrerupt purtările omului, vor răni adânc lumea lui sufletească, îl vor goli continuu de orice lucru înalt şi-l vor coborî la nivelul animalului evoluat, exact acolo unde-l aşază ‒ în „miopia” lor ‒materialiştii, îndreptăţindu-se pe ei înşişi.

Viaţa credinciosului este plină de lumină. O putere de Sus îl umple de optimism, pace, nădejde, bucurie, ajutându-l să biruiască răutăţile vieţii, să le înfrunte eroic şi pe acestea, încă şi moartea.

Este cu desăvârşire incompatibilă viaţa întunecată a păcatului cu lumina credinţei vii în Dumnezeu Atotvăzătorul, Care „cunoaşte inimile şi rărunchii”. Tocmai de aceea este atât de grea reînvierea duhovnicească a sufletului nesimţitor şi insuficiente raţionamentele demonstrabile ale apologeticii. Este necesară rugăciunea fierbinte şi viaţa sfântă a creştinilor, încât cu harul lui Dumnezeu, să se mobilizeze nu atât mintea, cât inima credincioşilor. Cuvintele nu sunt suficiente în lucrarea misionară. Domnul Însuşi a zis: „Pentru ei Eu mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr” (Ioan 17, 19).

Glasul Sfinţilor Părinţi, Editura Egumeniţa, 2008 – fragment