Toate distracțiile acestei lumi n-ar putea umple prăpastia unei inimi lipsite de Dumnezeu!

• 

Dispoziţia necesară dificilei escaladări a „piscului muntelui spiritual” este denumită în limba greacă penthos (plâns). Sub diverse nume, ea se regăseşte în toate limbile vorbite de creştinii răsăriteni.

De vreme ce Hristos a biruit moartea, creştinii nu mai trebuie să se întristeze ca aceia ce nu au nici o nădejde. Plânsul (ca doliu) nu are nimic în comun cu plânsul (penthos) de care vorbesc Sfinţii Părinţi.

Unui monarh i s-a adus vestea că tatăl său a murit. ”Încetează hula,  tatăl meu este nemuritor.”

Cu atât mai mult creştinul va suporta cu uşurinţă pierderi mai puţin grave.

„Cel ce iubeşte lumea, iubeşte sminteala şi împiedicările. Deci de se va întâmpla să pierdem cândva ceva, trebuie să primim aceasta cu bucurie şi cu mărturisire, fiindcă ne-am izbăvit de griji”.

Din moment ce întristarea figurează în catalogul celor opt gânduri ale răutăţii sau celor opt păcate capitale, „nu trebuie să ne întristăm deloc pentru un lucru al lumii acesteia, ci numai pentru păcat”.

Să nu comentăm cumplitul nonsens al confundării acestui rod al harului care este plânsul (pentos) cu sămânţa iadului care este întristarea (lype).

Rugăciunea e rodul bucuriei şi al mulţumirii şi ea începe cu plâns (penthos). Plânsul (penthos) şi întristarea (lype) merg în direcţii diametral opuse: cea dintâi spre piscurile unirii cu Dumnezeu, cea de-a doua spre prăpastia deznădejdii.

Akedia (plictiseala, urâtul) e negarea directă a plânsului.

Ea seacă izvorul lacrimilor, ea împinge spre căutarea satisfacţiilor egoiste care sunt moartea reculegerii.

Akedia „înmoaie şi slăbeşte sufletul, îl nimiceşte prin puterea amărăciunii, mistuindu-i vigoarea”; ea îi șoptește planuri de evadare pentru a scăpa de spectacolul propriei mizerii psihologice; penthos îl face să reintre în sine cu certitudinea de a găsi înăuntru Împărăția lui Dumnezeu. El se naște dintr-o dorință fierbinte într-un suflet bărbătos.

Același lucru l-a spus un tânăr monarh de la Iviron unui compatriot din America: ”Toate distracțiile acestei lumi n-ar putea umple prăpastia unei inimi lipsite de Dumnezeu! Adevărata bucurie noi o avem!”.

Să fie oare vorba de un ”doliu sfânt?”

Să fi plâns oare oare asceții noștri moartea lui Hristos aidoma femeilor din Byblos care plângeau moartea lui Adonis?

Constituțiile Apostolice condamnă explicit acest doliu pentru Hristos. Iată aici textul Didascăliei Apostolilor: ”Pentru cei ce nu cred în Mântuitorul nostru, El este mort, fiindcă nădejdea pe care o au întru El este moartă. Dar pentru voi care credeți, Domnul și Mântuitorul nostru a înviat, fiindcă nădejdea pe care o aveți în El e nemuritoare și vie în veci”.

Doliul pentru Hristos nu e creștinesc.

De aceea niciodată nu vom vedea penthos-ul ascetic pus în legătură cu moartea lui Hristos.

La drept vorbind, însuși gândul la Hristos e absent din el, prea absent am putea crede, dacă n-am ști că orice virtute și nevoință pentru desăvârșire are drept motiv ultim dragostea de Dumnezeu.

Evlavia față de Patimile Măntuitorului nu cuprindea formele sensibile pe care i le cunoaștem în timpuri mai apropiate de noi.

Urmele lăsate de păcat în om se descoperă în sentimentul unei conștiințe universale a păcatului.

”Păcătosul trebuie să se smerească; trebuie să facă roade de pocăință; gândindu-se la Judecata viitoare trebuie sa-I înalțe lui Dumnezeu rugăciuni însoțite de lacrimi stăruitoare; trebuie să fie pregătit sufletește să primească cu bucurie orice întristare; trebuie să știe să aștepte cu răbdare ca milostivirea lui Dumnezeu să vină în întâmpinarea sa”.

”Omul duhovnicesc va ține seama de faptul că odată cu creșterea în desăvârșire, ispitele devin tot mai puternice; prin urmare va trebui să trăiască într-o permanentă conștiință a păcatului.”

Această conștiință a păcatului nu este altceva decât o permanentă străpungere a inimii.

Din ”Viața Sfântului Chiril din Fidea” aflăm că: ”Plânsul (penthos) e întristarea după Dumnezeu născută de căință; e un simțământ însoțit de întristare și chin pricinuite de lipsa celor ce aduc bucuria”.

Irenee Hausherr , ”Plânsul și străpungerea inimii la Părinții răsăriteni”