Pocăinţa ta, cum este ea, doar cuvinte sau şi fapte?

Primul lucru ce trebuie învăţat este să ne acceptăm întreaga noastră viaţă: toate împrejurările, toţi oamenii ce au intrat în ea – uneori, atât de dureros – trebuie acceptaţi. Până nu ne vom accepta viaţa până la capăt, fară a lăsa ceva din întregul ei, până nu o vom accepta ca din mâna lui Dumnezeu, nu ne vom putea elibera de neliniştea interioară, de captivitatea interioară şi de protestul interior. Oricât am spune: „Doamne, vreau să fac voia Ta!”, din adâncurile sufletului răbufneşte un strigăt: „Dar nu în asta! Nu aici!… Da, sunt gata să-l accept pe aproapele meu, însă nu pe acest aproape! Sunt gata să accept totul din ce-mi vei trimite; însă nu ceea ce îmi trimiţi de fapt…”.

Cât de des, în clipele parcă de iluminare, spunem: „Doamne, acum înţeleg totul\ Mântuieşte-mă, mântuieşte-mă cu orice preţ!…”. Dacă în acest moment ni s-ar înfăţişa înainte Mântuitorul sau ar trimite un înger al Său ori un sfânt care să ne cheme cu voce înfiorătoare cerându-ne pocăinţă şi schimbare a vieţii, poate, în acest caz, am primi. Insă dacă în locul îngerului, al sfântului, dacă în loc ca Hristos să vină El însuşi, ni-1 trimite pe aproapele nostru, şi nu pe oricare, ci pe cel pe care nu-l respectăm, nu-l iubim, care ne pune la încercare, ne pune în faţa întrebării vitale: „Pocăinţa ta, cum este ea, doar cuvinte sau şi fapte?”, uităm atunci de promisiunile şi sentimentele noastre, uităm pocăinţa şi spunem: „Pleacă de la mine! Nu de la tine voi primi eu povaţă sau pedeapsă de la Dumnezeu, nu tu îmi vei descoperi viaţa cea nouă…”. Şi trecem pe alături şi de momentul, şi de omul trimise de Dumnezeu spre a ne tămădui, pentru a păşi cu smerenie în împărăţia lui Dumnezeu şi a duce urmările păcatelor noastre cu răbdarea şi pregătirea de a le primi pe toate din mâna lui Dumnezeu (după cum noi înşine am promis). Şi dacă nu ne vom primi viaţa astfel, dacă tot ce ne aduce ea nu vom primi ca din mâna lui Dumnezeu, atunci viata nu ne va fi calea spre veşnicie; vom căuta mereu o altă cale, pe când singura cale este Domnul Iisus Hristos.

Mitropolitul Antonie al Surojului, Bucuria pocăinței, Ed.Marineasa, 2005