Părintele Paisie: “Să ne rugăm lui Dumnezeu cu lacrimi şi să postim, că Domnul are de unde da, dacă are cui da!”

Fiind secetă în vara anului 1990, ucenicii îi spuneau Părintelui Paisie, care zăcea la pat: “Nu plouă, părinte, este secetă mare!”. Iar el răspundea: “Să ne rugăm lui Dumnezeu cu lacrimi şi să postim, că Domnul are de unde da, dacă are cui da!”

După ce a început să plouă, ucenicii i-au spus: “Părinte Paisie, plouă afară!”. Iar el a început a plânge în pat şi a zis ucenicului său de chilie, monahul Gherasim: “Adă-mi şi mie un pahar cu apă de ploaie, de afară, să beau, că cine ştie ale cui sunt lacrimile acestea!”.

Odată au venit la bătrânul câţiva călugări, din altă mănăstire, şi i-au cerut cuvânt de mântuire. Iar el, suspinând încet, le-a zis: “Prima grijă, să aveţi mintea trează, întotdeauna, la cele ce aţi făgăduit în faţa lui Dumnezeu, la călugărie. Apoi, să nu vă tulburaţi mintea cu băuturi şi cu mâncăruri alese. Apoi, feriţi-vă de vorbirea multă, mai ales de vorbirea şi prietenia cu femei, şi umblatul pe drumuri fără rost, că ieşirea deasă din mănăstire duce la răceală sufletească”.

 Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993 – fragment