Nu există piedici pentru cei ce îl iubesc pe Domnul din toată inima

Avva al nostru, vrednicul de pomenire Arhiepiscop Serafim (Sobolev) ne istorisea despre un monah căruia i s-a dat să aibă în grijă porcii mănăstirii. Și el auzise multe lucruri despre smerenie, dar tot nu știa cum să o dobândească. Și suspina neîntrerupt după ea, spunând: „Până acum aș fi ajuns sfânt, dar mă împiedică porcii!”

Iată, noi râdem de acest monah! Dar, oare știți că aproape toți cugetăm ca el? Unul se simte împiedicat de porci, altul de vaci și de găini, al treilea de ascultarea la trapeza mănăstirii, al patrulea de caracterele rele ale celor din jur, iar al cincilea de egoismul celorlalți și de ocările cu care îl copleșesc…

Dar sunt, oare, toate aceste înrâuriri din afară o piedică în calea dobândirii smereniei? Fără îndoială că nu! Piedicile zac adânc în noi, și nu în împrejurările din afara noastră. Piedică în calea dobândirii smereniei suntem noi înșine, și nu semenii noștri. Sfinții Părinți adeveresc că nici oamenii din jurul nostru, nici ascultările grele, nici atitudinea rea față de noi nu ne pot împiedica să dobândim smerenia cea mântuitoare.  Singurele opreliști sunt mândria noastră, iubirea noastră de cinstire, lenevirea noastră duhovnicească de a îndura răbdători necazurile, îndreptățirea noastră neîntreruptă și lipsa noastră de hotărâre în a folosi „părelnicele” piedici pomenite, spre zidirea duhovnicească și mântuirea noastră – deoarece aceste „opreliști” îi împiedică pe cei nelucrători, dar îi ajută pe cei puternici în hotărârea lor de a trăi după Dumnezeu, drept și sfânt.

Aceste „piedici” îi doboară pe cei slabi în credință, dar îi ridică de la pământ pe luptătorii cinstiți, căzuți pentru scurtă vreme, ca să dobândească o viață virtuoasă încă și mai înaltă. Nu există piedici pentru cei ce îl iubesc pe Domnul din toată inima și se ostenesc sincer să fie în luptă neîncetată cu patimile lor și în unire a credinței cu Cel Preaînalt. Nici diavolul nu poate pune opreliști în calea celor ce luptă împotriva lui.

Dimpotrivă, el se face pricină a izbânzii lor, împotriva voii lui. Acest lucru a fost arătat în chip minunat de Sfântul Apostol Pavel, prin cuvintele: „celora ce iubesc pre Dumnezeu toate împreunăucrează spre bine.” /Rom. 8:28/ Cuvântul toate înseamnă aici și binele și răul.

În zadar dă cineva vina pe atitudinea grosolană față de el pentru mânia sa. Dacă el se luptă cu sine, prin grosolănia celor din jur poate dobândi inima cea mai blândă și virtuoasă. Cu ce l-au împiedicat pe Sfântul Serafim din Sarov tâlharii care l-au atacat în pădure? Aceștia l-au bătut crunt. I-au pricinuit mulțime de răni și l-au lăsat pe jumătate mort, căzut la pământ. Cu toate acestea, însă, ei nu numai că nu l-au dus în păcat, ba l-au înălțat la înălțimea nerăutății îngerești și a atotiertăciunii.

Mai toți se plâng: „De mă rănesc, sufăr și eu, căci sânt om, nu înger! De mă nesocotesc, mă simt și eu jignit. De mă ocărăsc, am și eu simțăminte rele față de cei ce m-au ocărât. De mă păgubesc, mă umplu de mânie și de ură. Dacă mă provoacă, mă răzbun și eu. Dacă nu m-ar fi stârnit, aș fi rămas liniștit. Ei! de nu ar fi astfel de opreliști, și eu aș trăi sfânt și în virtute.”

Astfel de oameni nu știu ce spun. Ei nu înțeleg că prin cuvintele lor tăgăduiesc Sfânta Evanghelie. Iisus Hristos nu a spus nicăieri:„Fericiți veți fi, când veți trăi liniștiți în chilia voastră, și nimeni nu vă va stânjeni.” Dimpotrivă, El învață: „Fericiți veți fi când vor ocărî pre voi, și vă vor prigoni, și vor zice tot ce este viclean împrotiva voastră, mințind pentru mine. /Mt. 5:11/ Iubiți pre vrăjmașii voștri, binecuvântați pre cei ce vă blastămă, bine faceți celor ce urăsc pre voi și vă rugați pentru cei ce vatămă pre voi și vă prigonesc.” /Mt. 5:44/

Sfințenia nu se dobândește fără luptă. Fără necazuri nu există sporire în viața duhovnicească. Sfântul Ioan Gură de Aur învață minunat: „Dumnezeu îngăduie necinstirea și rabdă pe cei nelegiuiți ca ei să slujească nevoirii celor binecredincioși.” Iar Sfântul Ioan Scărarul învață că egumenul este dator neîncetat să mustre sufletele încredințate lui, ca să le dea prilej să se smerească.

Așadar, de ne fac mustrare, să o primim cu tăcere! Așa ne vom învăța blândețea. De ne spun cuvânt rău, să îl primim ca fiind vinovați, și astfel vom spori în smerenie. De se poartă cu noi cu mândrie și nesocotire, să nu îngăduim simțămintelor rele și răzbunătoare să intre înlăuntrul sufletului nostru, și astfel să ne învățăm răbdarea. De ne cer să ostenim la vreo muncă, să o săvârșim cu conștiință curată, și Dumnezeu ne va ajuta să creștem în smerenie. De ne pun la bucătărie, să nu ne încruntăm din pricina grelei ascultări ce ne-a fost încredințată, ci să ne amintim că, pregătind hrana pentru surori, slujim Domnului Iisus Hristos.

Cel ce este mare în smerenie, acela este mare și în har, căci s-a spus: „Domnul, celor mândri le stă împrotivă, iar celor smeriți dă dar.” /Iacov 4:6/

Iar, să fii mare în har înseamnă să dobândești sfințenia! Iubiții mei, după ce am auzit cele spuse aici, să nu ne mai întrebăm de-acum cum se dobândește smerenia, ci să ne folosim de fiecare mustrare, de fiecare ocară, de fiecare ascultare, silindu-ne să purtăm totul cu răbdare. Răbdarea ne va duce la smerenie. Smerenia va atrage asupra noastră harul lui Dumnezeu, iar harul ne va duce în rai! Amin!