Mântuitorul stă și bate la porțile inimii

Simțămintele trezite de har ajung până la temelia inimii.

Prima lucrare în suflet – trezirea – aparţine harului. Păcatul îşi ascunde lanţurile cu care leagă sufletul, iar acesta, orbit fiind, se deprinde cu robia sa şi chiar începe să o îndrăgească. Păcătosul, nebănuind niciun fel de primejdie pentru el, doarme în somn de moarte. El nu se va ridica şi nu va învia, dacă harul nu îl va trezi şi nu îl va înviora.

De aceea, Mântuitorul stă şi bate la porţile inimii. Clipa, mijlocul, împrejurarea acestei revolte sunt ascunse cu desăvârşire în înţeleapta proniere a harului dumnezeiesc. El vine pe neaşteptate, îl smulge pe păcătos din iureşul păcatului şi îl aşază în afara lui, fără vreo contribuţie din partea omului… Deşi luând întotdeauna în seamă deschiderea morală a omului.

Mântuitorul stă și bate la porțile inimii

Pentru cel trezit de har, totul se luminează într-o clipă, ca într-o străfulgerare totală. Atât în el, cât şi în jurul lui. În faţa lui se dezvăluie cu o deosebită putere însuşirile lui Dumnezeu, dependenţa omului de Dumnezeu, menirea omului şi îndeosebi starea lui sufletească actuală. Este ca şi cum ar fi pus acum în relaţia şi în legătura cuvenită cu toate cele de care trebuie să fie legat.

O asemenea clarviziune, răsfrângându-se în inimă, naşte în om sentimentul propriei depravări, al înjosirii şi mâhnirea surdă că s-a lăsat dus până aici; convingerea profundă că nu se cade ca el să fie aşa şi nevoia de a ieşi din această depravare; ca şi o oarecare presimţire a unei vieţi superioare şi a unei stări mai bune.

Starea produsă de har

Starea în care se află sufletul la trezirea harului este o stare care poate fi produsă numai de har. Desigur, despre tot ce se întâmplă atunci în sufletul omului poate judeca şi orice păcătos, singur cu sine, chiar poate să-şi trezească simţăminte asemănătoare; dar aceste acţiuni ale libertăţii sunt cu totul altceva decât trezirea harică.

Propriile meditaţii ale păcătosului deviază, de regulă, spre lucrurile din afară, pe când lucrarea harică restrânge atenţia păcătosului numai asupra lui. Din această cauză, gândurile îi alunecă numai pe suprafaţa sufletului, fără a se atinge de inimă… Și dacă uneori o ating, o ating uşor, fără a pătrunde în adâncul ei. În timp ce trezirile harice pătrund chiar în adâncul fiinţei omeneşti şi ating cele mai fundamentale temelii ale ei.

Căci lui Dumnezeu îi este propriu să vorbească inimii direct. Iar simţămintele pe care şi le trezeşte uneori păcătosul printr-o îndelungată şi încordată meditaţie asupra celor mai uluitoare obiecte sunt total lipsite de trăinicie. Ele se înghesuie cu putere în inimă, se menţin nestingherite în ea… Dar sunt gata să dispară o dată cu întreruperea încordării, fără a lăsa după ele vreo urmă vizibilă. Pe când simţămintele trezite de har ajung până la temeliile inimii, acolo se întipăresc, o cuprind chiar dacă am vrea să le risipim prin meditaţii încordate, iar când se liniştesc, lasă întotdeauna după ele urme adânci.

Trezirea din păcat

De aceea, în zadar nădăjduieşte cineva că singur, fără har, ar putea să se trezească din somnul păcatului. Tot ceea ce rămâne aici în sarcina libertăţii omului este rugăciunea pentru această trezire… Sârguincioasă, sinceră, însoţită de făgăduinţa de a urma neabătut chemarea lui Dumnezeu.

„Căci răutatea nu este proprie fiinţei noastre, ci, prin nelegiuirea primului om, s-a furişat din afară şi omul a preluat-o înăuntrul său, şi parcă s-a preschimbat chiar în fiinţa noastră. Astfel – vă spun – prin ceea ce nu este propriu firii noastre, prin darul ceresc al Duhului, ea trebuie să fie alungată iarăşi din fiinţa noastră, pentru a restabili în noi curăţenia cea dintru început. Iar acest lucru îl poate dobândi sufletul numai prin multe cereri şi rugăciuni”. „Fie ca sufletul să strige cu toată puterea la Dumnezeu, pentru ca prin harul Duhului Său să-l învrednicească a se elibera de patimi” .

Sfântul Teofan Zăvorâtul , „Învățături și scrisori despre viața creștină”