Îndoielile clericului privind câștigarea încredințării dragostei lui Dumnezeu
Adevărul este că noi, clericii, avem nevoie mai mult decât oricine altcineva să-L simţim pe Dumnezeu ca pe un tată ce ne iubeşte. Cei mai mulţi dintre noi, în efortul de a câştiga cinstiri care să ne gâdile orgoliul, dându-ne o anumită siguranţă de sine ce ne face plăcere să o afişăm, suntem în realitate temători, îndoindu-ne de noi înşine. Absorbiţi însă de activităţile noastre, ne este adesea greu să-i iubim pe ceilalţi. Poate că ne-ar fi mai uşor să-i iubim pe ceilalţi decât să credem că ceilalţi ne iubesc pe noi. Poate că ne vine şi mai dificil să credem că Dumnezeu ne iubeşte.
Acesta este însă mesajul lui Iisus Hristos propovăduit de noi şi în care ar trebui să credem, el putând fi concentrat într-o singură şi cutremurătoare propoziţie, aşa cum apare în Evanghelia după Ioan: „Atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său cel singurul (unul) născut l-a dat” (In. 3, 16). Domnul a accentuat în mod repetat adevărul fundamental că Dumnezeu, care a creat totul, i-a dat omului un sens şi o valoare specială: „Căutaţi spre pasările cerului, că nici seamănă, nici seceră, nici adună în jitniţe, şi Tatăl vostru cel Ceresc le hrăneşte pe dânsele; au nu vă deosebiţi voi mai mult decât acestea? Dar cine din voi grijindu-se, poate să-şi adauge statului său un cot? Şi de haină ce vă grijiţi? Socotiţi crinii câmpului, cum cresc, nu se ostenesc, nici torc. Iară grăiesc vouă: Că nici Solomon întru toată slava sa, nu s-a îmbrăcat ca unul dintr-aceştia. Deci dacă pe iarba câmpului care astăzi este, şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu aşa o îmbracă, nu cu mult mai vârtos pe voi, puţin credincioşilor?” (Mat. 6, 26-30). Iisus Hristos aduce multe exemple în acest sens pentru a face cunoscut adevărul fundamental al proniei dumnezeieşti: „Au doară nu se vând două păsări într-un filear, şi nici una dintr-însele nu cade pe pământ fără ştirea lui. Iar ai voştri şi perii capului vă sunt toţi număraţi. Pentru aceea nu vă temeţi, că voi sunteţi cu mult mai buni decât păsările” (Mat. 10, 29-31).
În alt loc spune, comparându-l pe Dumnezeu cu un părinte pământesc: „Sau care om este dintre voi, de la care de va cere fiul lui pâine, au doară piatră îi va da lui? Sau de va cere peşte, au doară şarpe îi va da lui? Deci dacă voi răi fiind, ştiţi să daţi lucruri bune fiilor voştri, cu cât mai vârtos Tatăl vostru cel din Ceruri va da cele bune celor ce cer de la dânsul” (Mat. 7, 9-11). Avem aici doar câteva din referirile lui Hristos la grija dumnezeiască. Parabolele atât de cunoscute a oii sau drahmei pierdute ori a fiului risipitor, precum şi alte realităţi la care a participat Domnul, vin să ne transmită un mesaj fundamental, faptul că Dumnezeu ne iubeşte. Iisus Hristos este posibil să fi insistat atât de mult pe acest lucru, întrucât oamenilor le vine greu să-l accepte.
De multe ori nu-i uşor să cuantificăm sentimentele celorlalţi. Plecând de la propriile imperfecţiuni, este dificil să credem că soţiile şi copiii noştri ne iubesc cu adevărat. Suntem surprinşi când cineva admirat de noi ne arată un anumit interes. Acest fapt constituie o caracteristică a omului şi, poate, de aceea iubiţii se întreabă neîncetat unul pe altul: «mă iubeşti?» Le vine greu să creadă că celălalt îi iubeşte ca la început, fapt pentru care au nevoie de această permanentă asigurare verbală.
Sentimentul de a nu fi stimat şi a fi trecut uşor cu vederea de ceilalţi poate constitui una dintre cele mal dureroase experienţe umane. Strigătul cutremurător al tâlharului de pe cruce „Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta” (Lc. 23, 42) Un astfel de lucru se arată. El reprezintă strigătul tuturor oamenilor prin care cer să li se spună că sunt iubiţi.
Văzând cât de adânc s-a cuibărit în firea oamenilor teama de a nu fi stimaţi, că vor fi pedepsiţi sau, chiar mai rău, că vor fi trecuţi cu vederea de Creatorul lor, mesajul Mântuitorului a fost numit pe bună dreptate Evanghelie, adică vestea cea bună.
Este o veste bună atât pentru cler, cât şi pentru laici, în pofida faptului că adesea denaturăm acest lucru, văzând în ea judecată, ameninţare şi pedeapsă. Nu este nevoie să aflăm în altă parte înlocuitori pentru părinţi. Avem un Părinte care ne iubeşte „căci întru El viem şi ne mişcăm şi suntem” (Fap. 17, 28). O carte nu ne poate încredinţa de iubirea lui Dumnezeu oricât de sfântă ar fi, ci este nevoie ca un om să ne iubească în numele lui Dumnezeu. Dacă ajungem să fim încredinţaţi de dragostea părintească a Domnului, povara lucrării noastre îşi pierde din greutatea apăsătoare. Multe lucruri vom avea de făcut, jertfindu-ne pentru acestea, însă vom găsi o bucurie şi în acest efort. Clericul trebuie să stabilească cu atenţie cui îi poate adresa porunci, cu cine este egal în drepturi şi de la cine primeşte porunci. Putem spune în final că lucrarea preotului, având ca împreună lucrător orice semen al său, ca frate şi nu ca supus, este să devină Urător responsabil în chemarea lui Dumnezeu către el- Dacă va şti să lucreze în felul acesta, nu înseamnă că va avea parte de tot felul de tensiuni. Problemele şi tensiunile nu vor lipsi niciodată în această viaţă şi nici nu trebuie să se întâmple aşa ceva. El nu va putea învăţa decât să valorifice tensiunile respective, precum un arcaş ce ştie să se folosească de tensiunea arcului său, pentru a-şi trimite săgeata la ţintă. Poate că apostolul Pavel acest lucru a vrut să-1 spună scriind fraţilor Bisericii din Corint, fapt valabil şi pentru noi preoţii de azi, nedorind să ajungă pricină de poticnire, pentru a nu se defăima slujirea sa, ci „întru toate punându-ne pe noi înainte ca slujitori ai lui Dumnezeu, întru multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări. întru bătăi, în temniţe, în neaşezări, în osteneli, în privegheri, în posturi, întru curăţie, întru cunoştinţă, întru îndelunga răbdare, în bunătate, întru Duhul Sfânt, în dragoste nefăţarnica, întru cuvântul adevărului, în puterea lui Dumnezeu, prin armele dreptăţii cele de-a dreapta şi cele de-a stânga. Prin slavă şi necinste, prin grăire de rău şi laudă, ca nişte înşelători, şi adevăraţi. Ca nişte necunoscuţi, şi cunoscuţi; ca cei ce murim, şi iată suntem vii; ca nişte pedepsiţi, şi nu omorâţi. Ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne; ca nişte săraci, dar pe mulţi îmbogăţind; ca nimic având, şi toate avăndu-le” (II Cor. 6,4-10).
Părintele Filotheos Faros, Clerul azi, o privire din interior, tentaţii, impasuri, maladii şi remedii – fragment