Din bunătăţile acestei vieţi, nici una nu ne-aduce în suflet dragostea şi bucuria

(…) ceea ce dorim pe pământ noi nu ni se împlineşte deplin nicicând şi nicăieri. Pentru aceia, însă, care au gustat din trupul Mântuitorului, ceea ce au dorit li s-a împlinit, căci parcă şi inima omenească aşa a fost zidită dintru-nceput, mare şi largă ca un rezervor, ca să poată cuprinde într-însa pe însuşi Dumnezeu. Aceasta este pricina pentru care nimic din cele de jos nu ne poate sătura, nici nu poate pune capăt dorinţelor noastre, ci veşnic rămânem însetaţi, ca şi când nu ni s-ar împlini nici una din dorinţele care ne mistuie. Toate acestea pentru că sufletul omenesc este însetat după desăvârşire, după apa cea veşnică, şi atunci cum ar putea să-i sature această lume a noastră, trecătoare ? La acest lucru se gândea Domnul când spunea femeii samarinence : «Oricine va bea din această apă va înseta din nou; cel ce va bea însă din apa, pe care Eu îi voi da-o, acela nu va mai înseta în veac». Singură apa aceasta pune capăt dorinţelor sufletului omenesc, după cum zice şi Psalmistul :«Sătura-mă-voi, când se va arăta slava Ta».

Dacă ochiul a fost făcut anume ca să caute lumina şisă se sature de ea, iar urechea pentru sunete şi toate celelalte după rostul lor, atunci dorinţa sufletului se împlineşte numai când găseşte pe Dumnezeu. Se vede că aşa este sortit sufletului să nu-şi afle liniştea decât în Hristos, căci singur El este şi Binele şi Adevărul şi tot ceea ce poate bucura pe om. Aceasta este şi pricina pentru care Dumnezeu nu ne lasă să îndrăgim ceva, căci dintru-nceput ni s-a sădit în suflete puterea de a iubi, precum şi dorul de a afla bucuria şi pacea, după care veşnic însetează firea noastră, fără a le  putea găsi aici pe pământ, iar drept facere de bine nu ne-a vărsat în suflet altceva decât dorinţa de a face voia Lui şi ceea ce ne dă apa înnoirii duhovniceşti. Fiindcă din bunătăţile acestei vieţi, care nu sunt decât un joc de cuvinte mincinoase, nici una nu ne-aduce în suflet dragostea şi bucuria. Pentru că până şi ceea ce ne-ar părea bun, nu-i decât un mincinos idol al adevărului. Dimpotrivă, în lumea Duhului, unde nu există nici o piedică, dragostea se poate arăta în toată măreţia şi nespusa ei frumuseţe, iar bucuria e atât de mare, încât nici nu poate fi cuprinsă în cuvinte. Şi ce-i mai important, Dumnezeu aşa a rânduit lucrurile ca El să fie şi dragostea şi bucuria noastră. De aici urmează, cred, că, vorbind despre măreţia şi măsura acestor simţiri, vorbim despre însăşi Bunătatea cea nesfârşită. 

Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, Cartea a doua – Rolul Sfântului Botez în viața duhovnicească