Diavolul îl aruncă pe om în trufie cu uşurinţă
Nu e nimic uimitor în aceea că diavolul îl aruncă pe om în trufie cu uşurinţă, pentru că sufletul nostru este zidit, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, curat, luminat, bineînmiresmat de virtuţi, şi din firea sa năzuieşte spre tot ce-i bun, nobil, înalt. El vrea să fie întotdeauna printre primii, vrea să ajungă cât mai repede la desăvârşire, la fericire!
Spune-mi, prietene, oare nu sunt de lăudat aceste porniri ale sufletului? Se înţelege că sunt!
Dar… Sărmanul suflet lipsit de experienţă nu apucă să-şi vină în fire, că de la primii paşi nimereşte în cursele viclene ale vrăjmaşului şi, cu cât tinde mai mult spre întâietate, spre desăvârşire (pe care le înţelege potrivit concepţiilor lui lumeşti), cu atât mai mult va spori… vai! deja, însă nu în virtute; se va încurca tot mai mult în laţurile vrăjmaşului din lipsa sa de experienţă, lipsit fiind de îndrumător duhovnicesc, de părinte duhovnicesc.
Treaba este că puterea cea rea îl amăgeşte pe om, insuflându-i o concepţie pervertită despre fericire. Ea îi propune „fericirea” vremelnică, pământească, îl ajută să reuşească în obţinerea unei asemenea fericiri şi ascunde cu viclenie de om faptul că mântuirea lui şi fericirea adevărată, veşnică, este invers proporţională cu „fericirea” pământească, ce trece repede. Dacă toţi ar cunoaşte lucrul acesta şi, şi l-ar lămuri cu toată seriozitatea, puterea cea rea s-ar dovedi neputincioasă în viclenia sa şi n-ar reuşi să le insufle oamenilor gânduri trufaşe nici dacă ar avea nenumărate fapte bune. Fiecare şi-ar spune cu sinceritate: „Cu ce mă pot lăuda? Poate doar cu neputinţele şi păcatele – iar tot ceea ce am bun e de la Dumnezeu!” – şi prin smerenia sa ar alunga puterea cea rea.
Necazul este, însă, că omul ascultă mai cu plăcere şi cu mai multă luare-aminte glasul vrăjmaşului său, decât glasul Mântuitorului său.
Schiigumenul Sava
Cum să biruim mândria, Editura Sophia, București, 2010 – fragment