“Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”

Părinte arhimandrit, vă rugăm mult să comentaţi cuvintele pe care le-a auzit Sfântul Siluan: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”.

– Nu prea ştiu să răspund… Ce înseamnă a ţine mintea în iad şi a nu deznădăjdui? Această expresie n-am mai întâlnit-o la Sfinţii Părinţi, decât la Sfântul Siluan Athonitul. Pentru mine, mi-am explicat-o aşa: în această viaţă, adeseori iadul este în inima fiecăruia – când avem scandaluri în familie sau la serviciu, viaţa noastră seamănă atunci cu iadul. Dacă eşti într-o asemenea atmosferă, într-o asemenea situaţie, să nu deznădăjduieşti! Dumnezeu este şi acolo, Dumnezeu te poate scoate şi dintr-un asemenea iad. Dacă nu deznădăjduim, dacă nu ne descurajăm în aceste neputinţe omeneşti şi dacă avem – prin rugăciune – această legătură trainică şi permanentă cu Dumnezeu, ne putem mântui.

Dar vă puteţi mântui şi prin nedezlegarea acestei probleme, a acestei întrebări. Vă puteţi mântui. Fiţi smeriţi cu adevărat şi veţi dobândi dragoste; dragoste smerită să aveţi şi vă asigur că vă veţi mântui. Asta cred eu acum şi pentru mine.

– Cum aţi învăţat şi cum aţi exersat smerenia în iadul închisorilor comuniste?

– În închisorile comuniste, unde am stat câţiva ani, toţi cei care erau în celulă cu mine se rugau, se pocăiau, îşi depănau păcatele, regretau; erau nişte oameni aflaţi pe calea aceasta, a pocăinţei. Erau smeriţi, cuviincioşi şi duceau o viaţă creştină. Vă spun cinstit că adeseori m-am simţit mai bine în închisoare decât afară. De mic sunt în mânăstire şi aici am avut tot ce mi-a trebuit pentru viaţa trupească şi sufletească.

În închisoare era cam aceeaşi situaţie; aveam strictul necesar ca să putem trece de la o zi la alta. Era acolo o viaţă cu preocupări duhovniceşti. Se învăţau pe de rost texte din Sfânta Scriptură, atunci când în închisoare nu era voie să intre o fiţuică de hârtie sau un vârf de creion. Pe talpa bocancului, unsă cu spumă de săpun, se scria cu o grifă (care era furată de afară, o dată pe când fusesem scoşi la aer curat). Şi aşa se scria un text din Evanghelia lui Matei, un text din Evanghelia Sfântului Ioan, din epistola Sfântului Iacob. Şi cum se aflau aceste texte? Cioc, cioc, cioc, cu alfabetul Morse, prin perete. Erau puşcăriaşi mai vechi, care apucaseră vremurile când în închisoare intra şi Biblia şi aceştia au învăţat atunci texte din ea; au învăţat aceste lucruri sfinte şi le transmiteau pe calea auzului, prin alfabetul Morse în perete şi aşa se puteau învăţa. Scriau câte un text scurt învăţat pe de rost după ce îl scriau fiecare mai întâi pe tabla inimii şi a memoriei. Aceste texte sfinte, cu aceste mijloace foarte sărace.

Era o atmosferă creştină în închisoare. Toate insultele de la anchete erau bobârnace pentru a ne curăţi de mândrie. Erai smerit de nevoie, dar ni se cere să fim smeriţi de bună voie; dacă nu suntem smeriţi de bună voie, ne smeresc alţii din afară, ne insultă şi ne spun fel de fel de cuvinte grele. Aşa încât era o atmosferă smerită în închisoare. Smerită de nevoie, dar şi de voie, pentru că, în necazurile de acolo, aproape fiecare simţea vie în inima sa pacea lui Iisus.

– Referitor la situaţia din închisoare şi nu numai, care ar fi diferenţa între a fi smerit şi a fi umilit?

– Se ajută una pe alta. Dacă, din cauza mândriei, nu ne convine să fim umiliţi, e una; şi e o suferinţă, pentru că nu acceptăm, nu acceptăm umilinţa. Să mă facă cineva prost şi toate celelalte… şi eu să nu reacţionez, să nu mă apăr. Însă numai în momentul în care acceptăm aceste umilinţe din afară am ajuns la smerenie. Dacă nu le accepţi, e o suferinţă pentru tine.

Între umilinţă şi smerenie este o apropiere, pentru că prin umilinţă vine smerenia, dacă umilinţa este acceptată din interior. Mântuitorul a fost umilit, a fost umilit de oameni; dar a fost şi smerit prin dumnezeirea Lui, izvorul smereniei şi al dragostei Lui. Dacă nu este acceptată umilinta, apare o revoltă în noi. Dacă este acceptată umilinţa, devine smerenie şi atunci e unită şi cu rugăciunea şi te rogi pentru duşmanul tău care te-a umilit. Dacă ajungi la această stare, ai smerenia şi o porţi înaintea lui Dumnezeu.

– Părinte, cum putem renunţa la orgoliul intelectual?

– Orgoliul intelectual este un fel de nebunie. Pentru că ţi se pare că toţi se învârtesc în jurul tău, că tu eşti stâlpul de lumină pentru toată omenirea, şi trecută, şi viitoare. Acesta e orgoliul cu gradul cel mai înalt. E o mare prostie, pentru că totdeauna au fost oameni mai învăţaţi decât mine, mai pricepuţi decât mine, mai frumoşi decât mine, mai înţelepţi decât mine; mulţi alţii, dintre contemporani şi din istorie, au fost în trecut şi apar în viitor. Încât a mă face pe mine centrul inteligenţei, centrul centrelor, asta este o lipsă de bună-cuviinţă în primul rând. Şi e bine să-şi revină o astfel de persoană. Poate că nu de doctor are nevoie, ci este bine să mai postească, să se mai roage lui Dumnezeu, să mai citească nişte lucruri duhovniceşti, să-şi dea seama pe ce lume este. Şi, dacă e sincer în acelaşi timp, se vindecă; dar, dacă nu urmează calea lui Dumnezeu, moare nebun.

– Poate greşesc, dar mi se pare că unii oameni au o predispoziţie mai mare spre smerenie. Ce părere aveţi?

– Sunt de acord cu ideea şi îi felicit pe oamenii aceştia, numai să fie cu adevărat smeriţi. Această virtute apropie desăvârşirea sfinţeniei. Sfinţii au fost cu adevărat mari nevoitori, nu puneau nimic pe seama lor, ci pe seama lui Dumnezeu.

Mie îmi este frică de oamenii care socotesc smerenia laşitate. E o mare demnitate smerenia, o demnitate la care ne îndeamnă şi Mântuitorul. Maica Domnului, această fiinţă pământeană, care este mai presus decât toate femeile şi decât toate fetele din lume, este cea mai smerită făptură a lui Dumnezeu. Maica Domnului! Iar ea a fost preabinecuvântată de Dumnezeu să nască pe Iisus Hristos, ca să ne aducă adevărata învăţătură, adevărata pâine a vieţii, prin care să existăm. Deci smerenia aceasta cât de putină este, numai să fie corectă, e foarte bine venită, ea ne apropie de smerenia şi desăvârşirea sfinţilor.

– Pentru a-i învăţa pe ucenici smerenia, unii bătrâni folosesc asprimea. Este corectă această metodă?

– Sunt nişte excepţii. Sunt, de pildă, păcătoşi, în Pateric şi în viaţa de toate zilele, care vor să se pocăiască şi nu-i lasă cineva dinlăuntru. Şi atunci îşi mai dau nişte palme. Când eşti acasă singur cu tine, îţi aduci aminte de păcatele tale şi, ca să nu te pedepsească Dumnezeu, te pedepseşti tu.

În Pateric sunt câteva cazuri dintr-acestea: se pedepsesc bătându-se, autobătându-se. Spre exemplu, un tânăr voia să se poată ruga cu lacrimi. Şi le cerea şi nu veneau – era împietrit. Şi atunci a lăsat cămaşa şi, cu un şervet ud, făcut frânghie, se lovea peste spinare: “Nu vrei să plângi? Îţi dau eu ţie lacrimi ca să plângi”, vorbea el cu sine însuşi. Aşa că sunt asemenea cazuri, asprimi ale smereniei.

Dacă îţi dă Dumnezeu lacrimi, dacă îţi dă această căinţa pentru păcatele tale, ai căpătat smerenia. Însă trebuie menţinută după aceea. E greu şi de întreţinut smerenia. Dacă nu o cultivi, se stinge. Cine ştie ce ispite dau peste tine şi rămâi cum ai fost mai înainte! Ca şi cu rugăciunea lui Iisus; dacă este spusă continuu, cu smerenie şi cu asceză, cu stăpânire de sine, se prinde de inimă, de viaţa noastră, dar dacă nu o mai practicăm, se stinge, încetează.

Sursa: ”Smerenia şi dragostea, însuşirile trăirii ortodoxe” Convorbiri cu Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *