Să ne rugăm adevărat, nu făţarnic, fiindcă Dumnezeu este Adevărul

Rugăciunile bisericeşti enumeră greşelile şi deseori nu găsim în această enumerare păcatele în care am căzut. Pe acestea trebuie să le spunem noi înşine când ne rugăm, conştienţi de gravitatea lor, cu smerenie şi inima zdrobită. De aceea în rugăciunile de seară, atunci când se numesc păcatele, apare deseori cuvântul său – “sau altceva rău am făcut“, adică ni se lasă libera voinţă de a pomeni, pe lângă păcatele specificate, şi altele.

Inima trebuie trezită mereu pentru rugăciune, altminteri se va usca de tot. Dragoste de Dumnezeu, sinceritate, firesc, iată calităţile de care nu trebuie să se lipsească rugăciunea. Să ne rugăm în duh, fiindcă Dumnezeu nu este trup, ci duh. Să ne rugăm adevărat, nu făţarnic, fiindcă Dumnezeu este Adevărul. Tot aşa şi în rugăciunile către sfinţi. Să nu-i chemăm doar cu gura, fiindcă ei nu mai au gură, nu mai au glas, nu mai au nimic din cele ale trupului, ci cu inima, cu suflet fierbinte şi atunci ne vor auzi, fiindcă ceea ce se aseamănă, se adună. Nu carnea şi sângele vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu, ci duhul curat, arzând de iubire de Dumnezeu.

Cuvintele rugăciunii trebuie rostite cu convingere, din toată inima.

Când vă rugaţi seara, nu uitaţi să arătaţi, în rugăciunea către Duhul Sfant, cu toata sinceritatea şi cu zdrobire de inimă, păcatele în care aţi căzut în timpul zilei. Prin câteva clipe de pocăinţă fierbinte, Duhul Sfânt vă va curăţi de toată întinăciunea, mai alb decât zapada vă va albi, din ochi vă vor picura lacrimi de curăţire a inimii, acoperiţi veţi fi cu haina adevărului lui Hristos, uniţi cu El, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.

Ni se întâmplă, uneori, în timpul rugăciunii, acasă sau la biserică, să ne cuprindă un fel de slăbiciune a sufletului şi a trupului; sufletul ni se face atunci neputincios, rece, neroditor, ca un templu păgân pustiu şi deşert. Dar, îndată ce ne încordăm inima într-o rugăciune sinceră, îndreptându-ne-o către Dumnezeu împreună cu mintea, cu o credinţă vie, îndată sufletul prinde viaţă, se încălzeşte, devine roditor. Şi ne cuprinde deodată, o stare de pace, de uşurare, de umilinţă, un foc lăuntric sfânt; încep să ne picure din ochi lacrimi şi să ne pară rău din tot cugetul că L-am mâniat pe Stăpânul Cel Preabun cu păcatele noastre. Câtă lumină în inimă şi în minte, ce bogat şuvoi de apă vie ne inundă inima, putând să se reverse de acolo nestânjenit, în cuvinte rostite sau scrise cu condeiul ori cu creionul pe hârtie! Pustiul din suflet începe să înflorească precum un crin o dată cu venirea Domnului în inimă. De ce oare nu ne îndreptăm mai des sufletele spre Domnul? Câtă pace şi câtă linişte ne pregăteşte Domnul în locaşurile Sale!

Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, București, 2005 – fragment