Preamărit și fericit este omul creștin, care va mărturisi în fața tiranilor, în fața ateilor, dumnezeirea Hristosului nostru

Domnul a spus si rosteste continuu din Sfanta Sa Evanghelie: “Cel care este sluga Mea credincioasa, cel ce se lupta cu vitejie pentru numele Meu, cel ce s-a botezat in numele Meu si a ramas credincios si marturiseste despre Mine in fata oamenilor, cel ce Ma propovaduieste ca Dumnezeu adevarat intrupat in om, cel care zice ca M-am rastignit si am inviat din iubire pentru oameni, despre acela voi marturisi si Eu in fata ingerilor Tatalui Meu, in fata ingerilor din ceruri“.
Preamarit si fericit este omul crestin, drept-credinciosul care va marturisi in fata tiranilor, in fata ateilor, in fata materialistilor si rationalistilor, dumnezeirea Hristosului nostru. Biserica noastra crede si marturiseste ca va naste sfinti pana in vremurile de pe urma, pana la sfarsitul veacurilor, ca va arata fii sfinti si vrednici de cununa.
Dupa cum vedem, astazi nu avem oameni care sa se nevoiasca, precum vechii asceti, si pustia nu mai arata ca atunci sfinti facatori de minuni si purtatori de duh. Care vor fi, deci, sfintii timpurilor de pe urma, de vreme ce nu lucram nevointa si virtutea vechilor asceti si monahi? Trebuie sa credem neclintit ca in vremurile de pe urma, in care am intrat deja, oamenii sfinti vor fi aceia care vor da marturie despre Iisus al nostru si vor propovadui si vor spune raspicat ca Hristosul nostru este Dumnezeu adevarat, intrupat in om.
Prin aceasta marturisire se vor incununa si se vor sfinti.
Mucenicii au dat marturisirea cea buna in primii ani ai crestinismului. Minunile au fost foarte multe. Faceau minuni cu mare usurinta. Exista multa sfintenie. Oamenii credinciosi erau plini de Duh Sfant.
Virtutea era lucrata din belsug. Acum insa noi nu mai avem virtuti, noi ne straduim, dar nu reusim nimic.
Pretutindeni intuneric, pretutindeni amagire, pretutindeni pierzanie. Toate paturile varstei si treptele sociale ale oamenilor sunt pline de pacat si intuneric. Intunericul acesta al pacatului si al lipsei moralei va inainta, se va intinde, si cu cat vom fi mai aproape de capat, de sfarsit, se va inteti. De aceea, atunci chiar si cea mai mica virtute, cea mai mica nevointa duhovniceasca, va avea o valoare uriasa in fata lui Dumnezeu.
La inceput, un om il ajuta pe celalalt in formarea duhovniceasca, acum se imping unul pe celalalt spre rele, spre prabusire duhovniceasca. Nu mai auzi discutandu-se altceva intre oameni decat despre un pacat sau altul. Desigur, problema pacatului trupesc se mentine si domneste in toate domeniile. Diavolul a reusit cu rautatea lui, cu viclenia lui, sa stapaneasca peste gandurile si dorintele oamenilor. Astazi cauza intr-un razboi (sa-i zicem razboi si sa nu-l numim infrangere) este cugetul trupesc. Se straduieste sa ne pateze gandirea, cele cinci simturi, atat trupesti, cat si sufletesti. Si in felul acesta sa ne intineze atat de tare, incat Sfantul Duh sa nu gaseasca loc sa Se salasluiasca in noi, incat sa nu purtam Duhul lui Dumnezeu, sa nu primim focul iubirii lui Dumnezeu care ar putea astfel sa ne renasca, sa ne reinvioreze si sa ne faca puternici ca sa putem infrunta toate cele cate se vor intampla in viata noastra.
Va trebui sa ne straduim sa ne curatim pe noi, sa ne curatim pe dinauntru si pe dinafara, si indeosebi sa ne curatim cugetul. Caci din cuget pornesc toate relele, atat in inima, cat si in trup. Raul se exteriorizeaza prin membrele trupului, dupa ce mai inainte cugetul si mintea devin slujbasi ai pacatului.
Asa cum vedem, albinele nu merg la florile care nu au polen, ci merg acolo unde exista polenul, pe care il culeg si prepara gustoasa miere. Si Sfantul Duh umbla, si unde gaseste cuget si minte curata, linistita, se aseaza si rodeste. Zis-a cel nebun in inima lui: nu este Dumnezeu. Nebun este acela care nu se poate infrana. Gandirea nu carmuieste bine in el, nu are carmuire sanatoasa, de aceea face greseala de a se exprima si a spune ca nu exista Dumnezeu. Cea mai mare prostie pe care o poate spune omul este sa zica ca nu exista Dumnezeu. Dumnezeu este in el, este in sufletul lui, dar el este strain de Dumnezeu. Nu are nici o legatura si nici un contact cu Dumnezeu.
Pacatul a faurit un zid, a despartit lucrurile si le-a facut de netrecut. Asadar, ca sa primim Sfantul Duh si Acesta sa ne faca puternici si sa ne invredniceasca sa marturisim dumnezeirea lui Hristos, va trebui sa ne nevoim, sa ne curatim si sa ne incununam. Sfintii vremurilor de pe urma vor fi marturisitori. Cei care vor marturisi ca Hristosul nostru este Dumnezeu adevarat intrupat…
Dumnezeu a fost, este si va fi. Si Sfantul Duh, precum ii va intari pe aceia, ne va intari si pe noi, daca iubirea si mila lui Dumnezeu voieste sa ne miluiasca, si ingaduie si ne invredniceste si pe noi sa dam marturisirea buna, in fata ateilor, in fata celor lipsiti de evlavie, si sa ne invrednicim si noi muceniciei.
Caci lucrarile noastre sunt atat de nefolositoare, pacatele noastre sunt atat de multe, patimile noastre adevarate fiare; o mucenicie ne va salva, o marturisire a credintei. Ganditi-va ce frumos e cand un crestin marturiseste in timpurile noastre, cand marturiseste in fata celor ce nu cred in dumnezeirea lui Hristos, in dumnezeirea in trei ipostasuri, si cand, pentru o clipa, il iau ingerii si incep marsul triumfator al izbanzii si al laudelor!
Toti zicem: “Dar cum sa mucenicim?“. Noi nu putem sa induram o durere de dinti si primul care nu poate asta sunt eu. Ne inteapa un maracine sau altceva si incepem imediat sa simtim durerea, sa strigam; avem nevoie de spirt si de altele. Cand ne doare putin, alergam indata la doctor, la medicamente. Dar acolo nu vor fi astfel de cazuri, acolo va fi mucenicie curata. Lucruri infricosatoare! Ce se va intampla atunci?…
Va voi aduce exemplul unui mucenic, al unui tanar care a mucenicit cu mult timp in urma. Si veti vedea cum muceniceste omul si cum dimpreuna cu ispita vine si puterea de a o birui. Dumnezeu il cheama pe un om la mucenicie. Pe cand inainte era las si fricos, dupa aceea ajunge la neinfricare. Dar cum? Ascultati.
Un domnitor se pregatea sa mearga la razboi si, cum se obisnuia, trebuia sa se duca la ghicitor, ca sa primeasca informatii de la diavol, sa-i spuna daca va invinge sau nu in razboi. Acest domnitor s-a dus la ghicitor, a intrebat daca va birui sau nu si ghicitorul, adica diavolul, a zis: “Iti voi raspunde daca scoti din orasul tau moastele Sfantului Mucenic Vavila si ale celor trei tineri“. Asa stand lucrurile, domnitorul le porunceste crestinilor sa ia sfintele moaste ale acestor sfinti si sa le scoata afara din oras, ca sa poata diavolul sa-i raspunda daca va birui in razboi. Crestinii nostri, mari si mici, chiar si copiii, au luat sfintele moaste si le-au scos cu cantari si imnuri. Si ziceau: “Idolii neamurilor sunt aur si argint, lucrarea mainilor oamenilor, ochi au, dar nu vad, urechi au, dar nu aud“. Auzind domnitorul toate acestea a zis: “Acestia ne injura cu vorbele astea ale lor“, si a trimis ostasii sa-i aresteze pe unii dintre ei. Intre cei care au fost arestati se afla si un tanar de 18 ani, pe nume Teodor. Pe acest Teodor l-au spanzurat de un stalp, i-au scos hainele, au apucat niste gheare de fier inzestrate cu cutite si i-au jupuit pielea, i-au facut rani adanci, incat sangele curgea paraie. Va dati seama, sa-i jupoaie de viu copilului toate membrele lui? A fost un adevarat macel. Apoi de dimineata pana seara, soldatii s-au schimbat unul dupa altul si aproape ca l-au omorat.
Vazand ca va muri si ca nu mai are vlaga in el, l-au dezlegat si l-au dat parintilor sai. Parintii si-au luat copilul si au inceput sa-l ingrijeasca. Tanarul si-a deschis ochii si parintii au inceput sa-i zica:
“ – Fiul meu, cum de ai rabdat? Cum de nu ai gemut? Cum de nu ai strigat?“
“ – Sa va spun. Cand m-au spanzurat sus pe stalp si soldatii au inceput sa ma rupa cu acele gheare de fier, a inceput sa ma doara si durerea a mers pana in inima mea. Si am zis: «Teodore, rabda aceasta durere ca sa scapi de durerea vesnica a iadului». Preocupandu-mi gandirea cu acest cuget la iad, am zis sa fac rabdare. Atunci cand ma incurajam cu acest cuget si am luat aceasta hotarare, vad ca vin trei tineri preafrumosi. Unul dintre ei avea in maini un lighean cu mir ceresc. Altul avea prosoape mici si s-au apropiat de mine. Al treilea a luat un prosop, l-a inmuiat in aroma si mi-a uns fata. Din pricina acestei miresme, a Sfantului Mir, nu am mai simtit nici durerea, nici chinul, nici altceva. Traiam o stare fericita si ingereasca. Mai bine sa nu ma fi coborat niciodata de pe acel lemn si sa ma fi jupuit ani intregi, ca sa fiu fericit“.
Vedem aici ca, in cazul muceniciei, Dumnezeu intervine in mod suprafiresc. Dumnezeu este Acela Care incepe si termina mucenicia. Daca focul dumnezeiesc nu aprinde inima marturisitorului, este imposibil ca omul sa dea marturie despre Hristos si sa rabde cu vitejie si biruinta. De aceea, cand cugetul ne spune: “cum vei rabda mucenicia?“ sa credem ca, daca Dumnezeu vrea sa mucenicim, va veni Insusi Hristos, va trimite Sfantul Duh, va trimite foc din cer, ne va aprinde si ne va da puterea muceniciei.
Vazand cum evolueaza lucrurile in lume si crezand in cele spuse de Biserica noastra, ne dam seama ca se apropie vremuri grele. Poate ca suntem in cercul din exterior si in continuare vom inainta in urmatorul, si in urmatorul, si vom ajunge in centru. Sa ne preocupe, in mod deosebit, lucrul care trebuie. Sa ne pregatim in intregime si cu duhovnicie, sa ne pregatim sufleteste, sa ne curatim pe dinauntru de orice pacat. Sa ne pocaim pentru pacatul pe care il avem, sau pentru ceea ce vom infaptui mai tarziu, incat sa ne comportam cat se poate mai bine in fata acestui sfarsit. Nu stim daca in zilele noastre vom ajunge la mucenicie. Parintii trebuie sa se ingrijeasca de credinta copiilor lor. Sa sadeasca si sa transmita copiilor dreapta credinta. Sa le vorbeasca despre dumnezeire, sa creada in Dumnezeu ca sa nu se clatine de duhul necredintei care domneste pretutindeni. Caci daca copiii nostri nu vor avea credinta vitejeasca in suflet, cum il vor infrunta maine pe Antihrist? Cum ii vor infrunta pe antihristii de acum care sunt diferitele erezii? Daca nu avem credinta curata in Hristos, nu avem temelie si, fara temelie, casa se prabuseste. Sa dobandim in noi temelia puternica, serioasa si statornica a credintei, incat maine sa facem fata nevointei pe care o va cere marturisirea dumnezeirii Hristosului nostru… Prin urmare, trebuie sa intarim si sa insufletim propria credinta, si aceasta ne va fi o mare binefacere.

Parintele Efrem Athonitul