„Păcatele se înşiră pentru popa, ca el să-mi dea apoi iertarea şi rugăciunea de dezlegare”

Mi se pare că la Spovedanie vin cam două sau chiar trei tipuri de oameni. Sunt copiii, pe care părinţii îi trimit la Spovedanie ca să spună cele pe care le fac şi în care sunt mustraţi de părinţii lor. Iar acest lucru nu trebuie îngăduit. Am vorbit, în treacăt, cândva, despre aceasta. Al doilea tip de oameni este format din aceia care, după vechiul obicei rusesc, vin să se spovedească, pentru că vor să se împărtăşească. Nu este nimic să-i spovedeşti pe unii ca aceştia, numai că ei adună un fel de gunoi, ştii, cum arunci un os la câinele care latră, şi, câtă vreme el va fi ocupat să-şi roadă osul, poţi trece liniştit: „Hai că îţi zic eu acum ceva păcate, preoţele, iar tu să faci bine să-mi citeşti rugăciunea de dezlegare…”. Iar, faptul că acele păcate în mod vădit, nu-l înstrăinează pe el nici de Dumnezei nici de oameni, nici de propria conştiinţă, asta oricum n-are de-a face: „Păcatele se înşiră pentru popa, ca el să-mi dea apoi iertarea şi rugăciunea de dezlegare”. Iar, aici, o întreagă gamă de variaţiuni…

Şi mai sunt unii oameni care vin pentru că au nevoie să se îndreptăţească, să spună dreptatea lor înaintea Domnului, obţinând şi mărturia cuiva că pot fi primiţi şi iertaţi. Cu alte cuvinte, preotul ar trebui să fie în stare să-i asculte cu o asemenea înţelegere şi compătimire, încât ei să simtă: de vreme ce preotul nu i-a respins, înseamnă că nici Dumnezeu nu-i respinge. Că, adică, acum, când el, în numele lui Dumnezeu, va citi rugăciunea de dezlegare, va spune neapărat un adevăr – bine, nu o formulă magică, dar, categoric, un adevăr de mare însemnătate.

Unul dintre lucrurile pe care le spun oamenilor dintotdeauna, celor care încă nu ştiu, care fie că nu s-au mai spovedit la mine niciodată, fie, evident, au uitat ceea ce le-am spus, este aceea că Domnul are puterea de ne ierta pentru că a murit răstignit pentru păcatele noastre: „Iartă-i, Tată! Ei nu ştiu ce fac!”. Înţelege, dar, cu ce preţ te iartă pe tine Domnul. Şi, dacă e aşa, tu ştii că, atunci când Domnul Hristos spune: „Eu te iert” înseamnă: „Sunt gata să Mă răstignesc pentru tine, iar şi iar. Te voi purta pe umerii Mei ca pe oaia cea rătăcită, te voi purta pe umerii Mei ca pe Crucea de Golgota, te voi purta până la locul iertării”. Şi, dacă aceasta este aşa, pune-ţi întrebarea: cu ce poţi sa răspunzi faţă de o asemenea jertfelnică dragoste? Cu ce ai putea să arăţi Domnului că nu în zadar este El gata sa moară pentru tine, şi că nu în zadar S-a răstignit pentru tine?… Eu cred că acesta e un moment foarte important în rugăciunea de iertare a păcatelor, că primirea rugăciunii de iertare se poate face numai pe temelia acestor începuturi. Nu este cu putinţă să o primeşti pur şi simplu: „Ei, lasă, Eu te iert. Lasă, nu-i nimic important”. Este cumplit de important!!!

Am mai spus că a măsura păcatul – este mare ori mic – în primul rând nu este cu putinţă, iar în al doilea rând nu aceasta ar trebui să ne preocupe pe noi cu adevărat. Aşa cum spune Apostolul, tot păcatul este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, dacă este să zici: iată un hotar, aici este ţinutul în care locuieşte Dumnezeu, iar acolo este ţinutul unde locuieşte satana, în clipa în care am trecut graniţa şi am intrat în zona unde locuieşte satana, fie că am trecut pe pod, sau înot, sau prin vad, sau am sărit peste izvoraş, oricum ar fi, am ieşit din ţinutul unde locuieşte Dumnezeu! De aceea, atunci când omul spune: „Am doar nişte păcate minore…”, ce înseamnă păcate minore? O asemenea împărţire este foarte riscantă, dacă privim păcatul în acest chip. Un păcat pe un om abia dacă l-a atins, dar pe altul l-a prăbuşit. Poate fi unul şi acelaşi păcat, doar că pentru unul a fost o rătăcire de moment, faţă de care inima lui nu s-a legat, care nici mintea nu i-a cuprins-o, care nu i-a alterat voinţa. Iar, pe un alt om, aflat într-o altă stare, aceeaşi faptă l-a ajuns până în suflet. Aşa încât, din acest punct de vedere, când omul spune: „Iată lista cu păcatele mele”, fireşte că aceasta spune ceva, spune că are conştiinţa faptului că asemenea lucruri sau o astfel de stare sunt păcătoase. Dar, aceasta nu spune aproape nimic despre însemnătatea pe care o au acestea în viaţa sa duhovnicească. Iar, aici preotul ar trebui să poată fie să înţeleagă, fie să tacă.

Mitropolitul Antonie de Suroj, Adierea Duhului. Purtarea de grijă faţă de suflete, Editura Doxologia – fragment