Nu există post fără postire

Nu exista post fara postire. Se pare, totusi, ca multi oameni, astazi, fie nu iau in serios postirea, iar daca o fac, inteleg gresit scopurile duhovnicesti. Pentru unii, postirea consta intr-o “renuntare” simbolica la ceva; pentru altii, ea este o respectare scrupuloasa a prescriptiilor alimentare. Dar in ambele cazuri, arareori postirea se refera la intreaga nevointa a postului. Aici, ca oriunde, trebuie mai intai sa incercam sa intelegem invatatura Bisericii referitoare la postire si apoi sa ne intrebam: Cum putem aplica aceasta invatatura in viata noastra?

Postirea sau abstinenta de la mancare nu este exclusiv o practica crestina. Ea e existat si inca exista in alte religii si chiar in afara unei religii, ca, de exemplu, in anumite terapii specifice. Astazi, oamenii postesc pentru tot felul de motive, incluzandu-le uneori si pe cele politice. Este important, deci, sa discernem continutul crestin unic al postirii.

Mai intai ni se dezvaluie in interdependenta dintre doua evenimente pe care le gasim in Biblie: unul se afla la inceputul Vechiului Testament, iar celalalt la inceputul Noului Testament. Primul eveniment este ,,intreruperea postului” de catre Adam in Rai. El a mancat din fructul oprit. Asa ni se dezvaluie pacatul originar al omului. Hristos, Noul Adam – si acesta este cel de-al doilea eveniment – incepe cu postirea. Adam a fost ispitit si a cedat ispitei; Hristos a fost ispitit, dar el a biruit acea ispita. Consecinta caderii lui Adam este izgonirea din Rai si moartea. Roadele biruintei lui Hristos sunt calcarea mortii si reintoarcerea noastra in Rai. Lipsa de spatiu ne impiedica sa oferim o explicatie a sensului acestui paralelism. Este limpede, totusi, ca din aceasta perspectiva postirea ni se descopera ca ceva hotarator prin importanta sa. Ea nu este o simpla ,,obligatie”, un obicei; ea este legata de taina intima a vietii si mortii, a mantuirii si a osandirii.

In invatatura ortodoxa, pacatul nu este numai incalcarea unei randuieli ce duce la osanda; este intotdeuana o mutilare a vietii pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Din aceasta cauza, istoria pacatului originar ne este prezentata ca un act al mancarii. Pentru ca hrana reprezinta mijlocul de pastrare a vietii; ea este aceea care ne tine pe noi vii. Dar aici sta toata problema: ce inseamna sa fii viu si ce este ,,viata“? Azi, pentru noi, aceasta notiune are in primul rand un sens biologic: viata este tocmai aceea care depinde hrana si, mai general, de lumea fizica. Dar pentru Sfanta Scriptura si pentru Traditia crestina aceasta viata ce subzista ,,numai cu paine” este identificata cu moartea, pentru ca este o viata muritoare, pentru ca moartea este un principiu pururea lucrator in ea.

Dumnezeu, ni se spune, ,,nu a facut moartea“. El este Datatorul de viata. Cum a devenit atunci viata muritoare? De ce este moartea si numai moartea singura conditie absoluta a tot ceea ce exista? Biserica raspunde: pentru ca omul a respins viata, asa cum i-a fost oferita si daruita lui de catre Dumnezeu, si a preferat o viata care sa nu depinda numai de Dumnezeu singur, ci ,,numai de paine“. Nu numai ca nu L-a ascultat pe Dumnezeu, lucru pentru care a fost osandit; el a schimbat relatia intima dintre el si lume. Putem fi siguri ca lumea i-a fost data de catre Dumnezeu ca ,,hrana” – ca mijloc al vietii; in afara de aceasta, viata este socotita ca mijloc de comunicare harica cu Dumnezeu; ea si-a avut nu numai plinirea, dar si intregul sau continut in El.

,,Intru el era viata si viata era lumina oamenilor“. Lumea si hrana au fost astfel create ca mijloc al comuniunii cu Dumnezeu, si numai daca sunt acceptate pentru Dumnezeu vor naste viata. Hrana in sine nu are viata. Numai Dumnezeu are Viata si este Viata. In insasi hrana, Dumnezeu – si nu caloriile – era principiul vietii. Astfel, a manca, a fi viu, a-L cunoste pe Dumnezeu, a te afla in comuniune harica cu El era unul si acelasi lucru. Tragedia de nepatruns a lui Adam este ca el a mancat de dragul sau. Mai mult decat atat, el a mancat ,,separat” de Dumnezeu, pentru a fi independent fata de El, si daca el a facut aceasta, a facut-o pentru ca crezut ca hrana are viata in sine si ca el, prin impartasirea din acea hrana, poate deveni ca si Dumnezeu, adica sa aiba viata in sine. Mai simplu spus: el a crezut in hrana, in timp ce singurul obiect al increderii, al credintei, al dependentei este Dumnezeu si numai Dumnezeu.

Lumea, hrana au devenit dumnezeii lui, izvoarele si principiile vietii sale. El a devenit sclavul lor. Adam – in ebraica – inseamna ,,om“. El este numele meu, numele nostru obstesc. Omul este inca Adam, este inca scavul ,,hranei“. El poate sustine credinta sa in Dumnezeu, dar Dumnezeu nu este viata lui, hrana lui, continutul atotcuprinzator al existentei sale. El poate pretinde ca isi primeste viata de la Dumnezeu, dar el nu traieste in Dumnezeu sau pentru Dumnezeu. Stiinta sa experienta sa, constiinta sa, toate sunt construite pe acelasi principiu: ,,numai cu paine“. Noi mancam pentru a fi vii, dar nu suntem vii in Dumnezeu. Acesta este pacatul tuturor pacatelor. Acesta este verdictul mortii pronuntat in viata noastra.

pr. Alexander Schmemann, “Postul cel Mare“, Editura Doris, Bucuresti, 1998

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *