Eu exist! Exist, deoarece în faţa mea stă Dumnezeu

La începutul Vechiului Testament, primul rând al Cărţii Facerii spune că Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. În acest scurt enunţ încape toată bunavestirea faptului că suntem zidiţi de Dumnezeu, dimpreună cu toate celelalte câte există, că toate au fost chemate din nefiinţă
prin cuvântul atotputernic şi făcător de minuni al lui Dumnezeu. Nu prin cuvânt autoritar, prin cuvânt ce ne-ar chema, împotriva voinţei noastre, din nefiinţă spre fiinţare, ci prin unul al dragostei.
Creând lumea, Dumnezeu spune parcă fiecăreia dintre făpturile Sale: vino şi împarte cu Mine bucuria fiinţării! Vino, căci îmi eşti drag; vino, toată dragostea Mea îţi stă deschisă în faţă, toată îţi este propusă şi dată… Creaţia este minunea în care Dumnezeu ne cheamă la sărbătoare, la masa unei iubiri reciproce.
Dacă am putea să ne imaginăm ce se întâmplă în acest moment: toată zidirea, de la cea mai mică fărâmă de nisip până la om – cel mai complex din întreg universul -, iese din nefiinţă şi îşi concepe propria fiinţare, devine conştientă de faptul că trăieşte. Eu exist! Exist, deoarece în faţa mea stă Dumnezeu, Cel care m-a chemat spre împărtăşirea bucuriei cu Sine, spre sărbătoarea dragostei reciproce… Cât de mare trebuie să fie această minune, când zidirea este chemată din nefiinţă şi pusă faţă către faţă cu dragostea lui Dumnezeu! Şi câtă bucurie, câtă mirare pentru fiecare făptură e să privească dragostea lui Dumnezeu şi, căutând în jur, să se vadă înconjurată de alte făpturi, părtaşe ale aceleiaşi iubiri a lui Dumnezeu, la fel de mult dragi Lui, făpturi ce răspund, în această feciorelnică, primordială desăvârşire a dragostei lui Dumnezeu, cu o dragoste desăvârşită, sclipitoare, triumfătoare. Astfel a fost prima întâlnire a lui Dumnezeu cu zidirea Sa şi a făpturii cu Ziditorul său, cu toată lumea ce abia începea. Câtă bucurie şi câtă frumuseţe – să fu iubit, încât să fii chemat la fiinţare. Şi nu doar spre fiinţare ci la viaţă; nu doar spre a fiinţa, ci spre a împărţi cu Dumnezeu această minune a vieţii ce se revarsă din El şi curge prin venele noastre, ne străbate şi preschimbă totul în mişcare, în suflare, în bucurie şi frumuseţe. Astfel a fost prima întâlnire.
Apoi a avut loc căderea; omul L-a pierdut pe Dumnezeu, s-a pierdut pe sine însuşi şi a pierdut vederea frumuseţii făpturii, a armoniei, a drumului său. Iar împreună cu omul – căci el a fost pus călăuză a toată zidirea spre plinătatea vieţii şi a fiinţării – s-a rătăcit şi zidirea însăşi, iar
lumea a devenit aşa cum o ştim astăzi: adesea înfiorătoare, amară, rece, crudă. Dar şi în această lume a rămas o lumină; după cum spune Evanghelia de la Ioan, lumina luminează în întuneric şi întunericul nu o poate cuprinde (Ioan 1,5) – adică nu a destrămat-o, nu a încăput-o. Întunericul rămâne, dar este străpuns de lumină, de lumina lui Dumnezeu şi de ceea ce a
mai rămas luminos şi minunat în fiecare făptură. Lumina luminează în întuneric; şi, deşi viaţa noastră adesea decurge într-un amurg mai mult sau mai puţin întunecos, niciodată nu va cădea într-o beznă completă, impenetrabilă luminii.

Antonie Bloom – Mitropolitul Surojului, Despre întîlnirea cu Dumnezeu