De ce ne îngrijim de lucruri străine, de pare că ar fi ale noastre, şi n-ascultăm pe cel ce ne plânge ca pe nişte nenorociţi?
Sau nu socotim că e ruşinos să fim osândiţi de cei mai mici, pe care îi numim mireni, pentru rânduielile Mântuitorului, călcate de noi, şi să fim învăţaţi poruncile Lui, de către cei ce ar trebui să le înveţe de la noi? Căci atunci când noi ne luptăm şi ei ne spun: sluga lui Hristos nu trebuie să se lupte, ci să fie blând cu toţi, sau când noi ne certăm pentru bani şi avuţii, iar ei ne spun: „dacă îţi ia cineva haina, lasă-i şi cămaşa”, ce altceva fac, decât râd de noi şi glumesc pe socoteala nepotrivirii faptelor noastre cu făgăduinţa dată? Şi de fapt nu este nevoie să ne luptăm pentru avuţii şi să facem toate câte suntem siliţi de purtarea acestora de grijă. Cineva ţi-a stricat hotarul viei şi a adaos-o locului său; altul a lăsat vitele sale în pământul tău; altul a abătut apa care curgea prin grădina ta. Prin urmare trebuie să te întărâţi şi să te faci mai rău decât cei cuprinşi de furii, certându-te cu toţi. Mintea, care e datoare să se ocupe cu contemplarea făpturilor, trebuie să umble pe la judecătorii şi să-şi întoarcă puterea ei contemplativă spre tot felul de vicleşuguri, ca să izbutim în câştigarea unor lucruri, ce nu ne folosesc la nimic. De ce ne îngrijim de lucruri străine, de pare că ar fi ale noastre, luând asupra noastră lanţurile grele ale materiei, şi n-ascultăm pe cel ce ne plânge ca pe nişte nenorociţi?. „Vai, zice Proorocul, celui ce-şi adună cele ce nu sunt ale sale şi îşi îngreunează jugul foarte tare”. Căci dacă sunt iuţi cei ce ne urmăresc, potrivit cu cel ce zice: „S-au făcut urmăritorii noştri, mai iuţi ca vulturii cerului”,’) iar noi ne împovărăm pe noi înşine cu lucruri lumeşti, e vădit că mişcându-ne noi mai anevoie la drum, vom fi prinşi cu uşurinţă de duşmanii de care ne-a învăţat Pavel să fugim, zicând: „fugiţi de desfrânare” şi de lăcomia de averi. Căci şi cei sprinteni în alergarea la ţintă, dacă nu-şi pun puierea cu încordare la lucru, rămân în urmă de-i prind vrăjmaşii ce-i urmăresc, care au poate picioare mai iuţi. (Nil Ascetul)
Filocalia, vol.I, Sibiu, 1947