De atâţia ani suntem creştini şi ce facem, vegetăm?

A fi înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este bucuria noastră, după ea tânjim.

Dumnezeu vrea ca noi să fim în orice clipă pregătiţi. Cu totul altceva este a crede în Hristos, a face ascultare de El, a-L urma pe El cu sensul că „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie”, că la cele de sus ne este gândul, nu la cele pământeşti. Este cu totul altceva, altfel cugetăm, altfel ne comportăm şi ne simţim, avem o cu totul altă stare înlăuntrul nostru. De la un timp ne arată asta Dumnezeu prin rugăciunile Maicii Sale, dar de ieri ni s-a arătat asta şi mai mult.
Să ne amintim aici ceva ce spuneam mai demult.

După cum ştim, imediat după Sfânta împărtăşanie, preotul spune „Drepţi, primind dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine cu vrednicie, să mulţumim Domnului? Mulţi spun că acest cu vrednicie ar trebui să fie atribuit părţii să mulţumim Domnului, nu primei părţi, adică primind cu vrednicie. Şi atunci spuneam că expresia corectă ar fi drepţi primind. cu vrednicie, cu sensul că Dumnezeu ne-a învrednicit să ne putem împărtăşi, şi de aceea trebuie să îi mulţumim. Luaţi aminte. Aici nu este vorba numai despre faptul că am schimbat locul unui cuvânt, mutându-l pe cu vrednicie în partea a doua a rugăciunii. Este o modificare esenţială, existând o mare diferenţă între ele.

Dacă nu alegem să spunem cu vrednicie primind, ci spunem cu vrednicie să mulţumim Domnului, fără să ne dăm seama justificăm următorul lucru, că „noi suntem nevrednici, suntem păcătoşi. Cum vom spune că primim cu vrednicie?” Şi fără să ne dăm seama, ne bazăm pe starea noastră de mândrie, de nepocăinţă, de păcat. Şi aşa, te-ai împărtăşit şi aştepţi ca Sfânta împărtăşanie să te ajute ca prin magie, pentru că lucrurile sunt deja clare: sunt păcătos.

In timp ce dacă spui cu vrednicie primind, să mulţumim Domnului, nu poţi să te mai laşi pe tânjeală, nu mai ai pe ce să te bazezi. Te provoacă să te învredniceşti. Te duci mai degrabă înspre Hristos, cu ceea ce vrea Hristos de la tine, cu ceea ce îţi arată Hristos, cu ceea ce face El, care cu Trupul Său te face şi pe tine Trup al Său şi cu Sângele Său te face şi pe tine Sânge al Său. In fine, se poate ca nu mulţi să înţeleagă acest lucru.

Dacă privim lucrurile spunând că am fugi oriunde de lumea aceasta, asta ne ajută să ne simţim continuu înaintea lui Dumnezeu. Momentul când vom ajunge acolo nu-l cunoaştem, dar şi Hristos ne spune că vrea ca în orice clipă să fim pregătiţi: „Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului.” Hotărârea pe care trebuie să o iei atunci când vrei să te vezi înaintea lui Dumnezeu este definitivă, atunci ţi se deschide drumul, atunci ţi se deschide poarta, atunci ai plecat o dată pentru totdeauna, nu mai ai cale de întoarcere. Aşa să începem să credem, aşa să trăim. Şi asta nu poţi să faci, bineînţeles, dacă eşti încă prins de cele lumeşti.

Mai aud câteodată pe unii tineri care spun că oricum nu înţeleg nimic în biserică, nu îi mişcă nimic, nu îi atinge nimic, motiv pentru care se plictisesc, obosesc. Pentru aceştia nu există nimic în lume, în afară de ceea ce îi mulţumeşte, ceea ce îi satisface; nimic altceva. Ce se va întâmpla cu aceştia? Şi, de asemenea, ce se va întâmpla şi cu cei care, deşi simt ceva în sufletul lor, că ar vrea să-i iubească Dumnezeu – dar câteodată o zic aşa, mai mult cu mândrie – dar care în final ajung să aibă numai grija vieţii acesteia lumeşti, să nu cumva să le lipsească ceva aici pe pământ.

Fără amânare
Aşadar, când vei începe să trăieşti având pe Dumnezeu în faţă, având această realitate în faţă, cum că vom pleca de pe acest pământ şi nu ştim când – şi de aceea, neştiind când vom pleca, trebuie să fim pregătiţi în orice clipă – atunci vei începe să guşti comuniunea adevărată cu Dumnezeu. Şi, cum spuneam şi ieri, să nu cumva să lăsăm cel mai mic loc de a spune că mai avem timp. Nu, nu! Dacă faci aşa ceva, înseamnă că nu ai înţeles nimic şi că nu ai pătruns încă acest adevăr, că aici pe pământ ne aflăm în exil, că suntem „străini şi călători pe acest pâmânt”, că cerul este casa noastră adevărată, în care vom trăi veşnic, împreună cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii. Asta vrea Dumnezeu de la noi, să înţelegem acest lucru. Să nu cumva să spunem „Lasă că reuşesc eu să trăiesc până mâine şi atunci am să mă schimb.” Nu. In fiecare clipă poate să fie sfârşitul vieţii noastre pământeşti.

Prin urmare, pe de o parte trăim înaintea lui Dumnezeu, şi asta ne va trezi, ne va da un imbold să fim totdeauna pregătiţi. Dar de fapt nu atât de mult contează acest lucru, cât contează că aceasta este bucuria noastră, acesta este dorul nostru, acesta este setea noastră, că acolo este Domnul nostru. Hristos este cu noi acum, dar este cu noi ca să ne încălzească, ca să ne dea viaţă, doar-doar o vom apuca într-acolo unde este El, unde ni Se va arăta întru totul.

Dacă vei crede, dacă te vei lăsa copleşit
Când omul va cugeta astfel la aceste lucruri, când astfel şi le va cultiva şi le va trăi – şi cu cât cugetă mai mult la ele, cu atât se aprind înlăuntrul lui; cu cât le aprofundează, cu atât se încălzeşte sufletul lui – atunci se va trezi cu adevărat, atunci va prinde viaţă, atunci va renunţa la trecut şi o va apuca înspre viitor. „Uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte” spune Sfântul apostol Pavel. Când se schimbă ce este în cugetul nostru, atunci intrăm într-o altă lume, într-o altă stare, într-un alt duh. Da, este adevărat. Dacă rămâi lipit de lumea de aici, dacă te cucereşte teama ca nu cumva să pleci prea curând din ea, cu atât mai puţin vei jindui la cele cereşti. Oricât de creştin te-ai considera, oricât ai simţi că Dumnezeu te iubeşte şi te ajută, nu face mare diferenţă, pentru că rămâi în starea aceasta pământească. Iată, asta este ceea ce trăim noi, creştinii. Şi de aceea spunem că este mult rău, multă dezorientare. Undeva lucrurile s-au alterat, undeva am ieşit de pe drumul nostru, de pe calea noastră, nu ne mai aflăm pe direcţia cea bună. Suntem pur şi simplu lumeşti – şi asta în cel mai bun caz.

Dacă însă începem şi trăim după cuvintele Domnului, după tot ce ne-a arătat revelaţia Lui, după tot duhul vieţii Bisericii, al vieţii sfinţilor, atunci vom transcende în altă lume, în alt duh, într-o altă stare. Şi pentru că nu mai avem apăsarea păcatului – pentru că Domnul de aceea a venit, ca să ne ierte păcatele, ca să ne elibereze de ele, de primitivitatea noastră, de iubirea de sine, de omul cel vechi – atunci nu vei mai avea nici această problemă: „Cum voi merge eu la Domnul? Cum voi pune început, de vreme ce sunt atât de păcătos?”

Măcar să simţi asta, dar după aceea trebuie să crezi neclintit că Domnul te va mântui. Nu că vrea să te mântuiască, ci că te mântuieşte. Altfel, nu ar fi avut motiv să vină pe pământ şi să Se întrupeze, să rămână pentru totdeauna Dumnezeu-Om şi să ne lase pentru totdeauna lucrarea Sa mântuitoare – propovăduirea la ceruri, unde stă de-a dreapta Tatălui. Aceasta este iertarea păcatelor, aceasta este transformarea omului păcătos, naşterea din nou. Acesta este Duhul cel Sfânt în sufletele oamenilor. Acesta este drumul la care tânjeşti.

Suntem creştini şi, ce facem, vegetăm?
Este nevoie, aşa cum spuneam şi ieri, să privim lucrurile în strânsă legătură cu cele pe care ni le dă Domnul de doi trei ani aici, prin rugăciunile Maicii Sale. Toate acestea pe care le trăim aici ne trimit şi mai puternic pe această direcţie şi ajută ca acest adevăr să prindă contur în inimile noastre: să începem să simţim şi să trăim lucrurile cum trebuie şi să păşim pe acest drum către viaţa cea cerească. Şi cred că la fel intră pe acest drum al mântuirii şi omul mai obişnuit, mai sărac, să spunem, mai simplu. Da, e în turma lui Hristos, în mica turmă a lui Hristos, în poporul Lui, împreună cu ceilalţi. Iar atunci când diavolul vine să vatăme sufletul nostru, atunci când vine să semene îndoială, spunând „Unde te duci? Tot un păcat eşti. Unde te duci aşa, plin de patimi?” noi să-i răspundem „Da, aşa este, dar mă va lua Domnul meu şi mă va ierta şi mă va curăţa de tot păcatul, mă va lumina şi mă va sfinţi, mă va îndumnezei. Nu eu voi face asta, dacă ar fi depins de mine, puteai să zici ce vrei. Dar aici ai de a face cu Dumnezeu!” Şi atunci măcar să vină diavolul, ca să putem noi să-i răspundem aşa!

Aşa începe învierea, aşa înviază sufletul, prinde viaţă. Ceea ce spunem despre sfinţi – anume că sfântul este un înger de pe pământ – nu o spunem întâmplător. Fiecărui creştin îi stă în putinţă asta. Da, oricât ar fi omul de păcătos şi de plin de patimi, dacă apucă pe acest drum şi crede, sporeşte duhovniceş-te şi se lasă în mâinile lui Hristos – de vreme ce în mâinile Lui suntem cu toţii oricum – Hristos îl va face înger pământesc. îl va face precum este şi El.

Dar să avem grijă, pentru că oricât am spune noi că îl vom primi pe Hristos în sufletul nostru, oricât am spune că va locui Hristos în inima noastră şi că îi simţim dragostea şi bunăvoinţa, dacă noi rămânem în duhul lumesc, în duhul pământesc, înseamnă că nu am înţeles nimic. Am rămas în sărăcie duhovnicească, pentru că suntem ca de pământ, nu avem curajul să ridicăm puţin capul, nu îndrăznim să apucăm pe acest drum. De atâţia ani suntem creştini şi ce facem, vegetăm? De atâţia ani avem la dispoziţia noastră toate cele pe bune pe care ni le-a lăsat Domnul în Biserică, în Taine, în slujbe, iar noi abia-abia simţim ceva, abia-abia se mişcă ceva în sufletul nostru? Nu cumva să ne dezlipim de cele pământeşti, nu cumva să zgândărim câteva lucruri care să ne facă să ne pese de cele de sus, să căutăm noul Ierusalim şi nu numai pe cele pământeşti!

Arhimandrit Simeon Kraiopoulos