Dacă omul se pocăieşte nu este pedepsit, ci îl miluieşte Hristos
Unii oameni, cu toate că s-au pocăit de greşelile lor şi Dumnezeu i-a iertat, făcând astfel să înceteze acţionarea legilor duhovniceşti, nu-şi uită greşelile lor. Ci cer cu insistentă de la Dumnezeu să fie pedepsiţi în această viaţă pentru păcatele lor, ca astfel să-şi plătească datoriile. Şi fiindcă aceia stăruiesc, Bunul Dumnezeu le împlineşte această cerere mărinimoasă a lor, însă răsplata lor le-o înmulţeşte cu dobândă în Banca Sa cerească, în Rai. Unii ca aceştia sunt copiii cei nobili ai lui Dumnezeu, sunt copiii cei mai mărinimoşi ai Lui.
În “Limonar”, de pildă, se spun următoarele despre Avva Pimen păstorul. Odată l-a cercetat cineva şi i-a cerut să-l găzduiască peste noapte în chilia sa. Şi fiindcă avva nu avea loc deosebit pentru găzduire, l-a lăsat pe vizitator în chilia sa, iar el s-a dus să înnopteze într-o peşteră. A doua zi dimineaţa după ce s-a întors, vizitatorul l-a întrebat: ”Cum ai petrecut noaptea, avva? Nu cumva ti-a fost frig?“. “Nu. Ci am intrat într-o peşteră şi am aflat în ea un leu dormind. M-am întins şi eu şi m-am lipit cu spatele de coama lui. De la răsuflarea lui peştera s-a încălzit ca un cuptor şi nu mi-a fost frig“. “Bine, dar nu te-ai temut că te va mânca leul?“, l-a întrebat vizitatorul. “Nu, i-a răspuns avva, dar să ştii că pe mine mă vor mânca fiarele“. “De unde ştii asta?“. “În lume eram păstor, îi spuse avva, iar odată, în timp ce păşteam turma, câinii au sfâşiat un trecător, însă eu stăteam nepăsător, deşi l-aş fi putut izbăvi. De atunci cer mereu de la Dumnezeu să mă mănânce fiarele. Şi cred că Dumnezeu îmi va face acest hatâr“.
Şi într-adevăr pe acest avvă l-au mâncat fiarele. În cealaltă viaţă însă aceşti oameni vor fi în locul cel mai ales.
– Părinte, am citit în comentariile unei oarecare cărţi patristice că omul, atunci când face un păcat, trebuie să fie pedepsit ca să plătească pentru răul ce l-a făcut.
– Nu, nu este aşa. Dacă omul se pocăieşte nu este pedepsit, ci îl miluieşte Hristos. Trebuie multă atenţie la comentarii, deoarece se poate ca un comentator să fie destul de bun, dar uneori să facă erminii greşite. Dacă cineva nu este sigur că un oarecare comentator este bun, este mai bine să citească numai textul original. Şi mie mi-a spus cineva că proorocul Isaia a fost tăiat cu ferăstrăul pentru că trebuia fierăstruit pentru păcatele lumii. În timp ce chiar el L-a rugat pe Dumnezeu să fie fierăstruit pentru păcatele lumii, iar Dumnezeu s-a plecat dragostei lui arzătoare ce o avea pentru popor. Dar pentru fiecare fierăstruire Dumnezeu îi va da câte o cunună. Avva Pimen, despre care am spus mai înainte, l-ar fi putut înţelege pe proorocul Isaia, deşi cazul unuia se deosebea de al celuilalt, pentru că în cazul proorocului Isaia exista jertfa pentru lume.
– Părinte, avem şi în vremea noastră astfel de situaţii?
– Da, desigur. Mi-aduc aminte de un oarecare fapt care s-a petrecut atunci când eram în Mănăstirea Filoteu. Un oarecare monah atunci când era în lume arsese un turc într-un cuptor, deoarece acela îl junghiase pe tatăl său. După aceea s-a pocăit, a venit în Sfântul Munte, a devenit monah şi şi-a pus o rânduială duhovnicească bună. Insă zi şi noapte îl ruga pe Dumnezeu să îngăduie să fie ars. Odată a izbucnit un foc în mănăstire. Pe atunci eu eram chelar. Am umplut toate vasele cu apă şi, alergând cu toţii, am stins focul. Iar pe acel monah l-am găsit ars. Neuitată îmi va rămâne scena descoperirii lui. Ce se întâmplase? Acesta avea pe atunci optzeci şi cinci de ani şi era îngrijit de un monah de şaptezeci şi cinci de ani. În acea zi, ca să-l uşureze puţin de durerile reumatismului, slujitorul său i-a frecat picioarele cu petrol şi l-a învelit cu o pătură, aşezându-l lângă cămin. Din lemnele de castan care ardeau în cămin a sărit o aşchie aprinsă, de la care a luat foc monahul, iar de la el s-a aprins toată mănăstirea. Eu m-am mâhnit foarte mult pentru aceasta şi nu mă puteam linişti. După aceea duhovnicul lui mi-a spus: “Nu te mâhni, căci el însuşi a cerut de la Dumnezeu să ardă pentru a-şi ispăşi păcatul său. Aceasta a fost un dar al lui Dumnezeu“.
Cuviosul Paisie Aghioritul, ”Viața de familie”