Crucea este răbdarea în suferinţe…

Privegherea, rugăciunea şi răbdarea în încercări îi dau inimii o duioşie dulce şi nepericuloasă, cu condiţia ca o intensificare disproporţionată a nevoinţei ascetice să n-o lipsească de calităţile sale esenţiale. Cel ce neglijează aceste trei aspecte ale activităţii duhovniceşti, sau care le practică fără râvnă, va fi cuprins în momentul morţii de chinurile groaznice (Legea duhovnicească, 19).

(…) Legea libertăţii spirituale ne învaţă adevărul, şi mulţi îl cunosc doar superficial, iar cei puţini îl cunosc în măsura în care împlinesc poruncile (Ibid. 30). Perfecţiunea legii duhovniceşti este ascunsă în Crucea lui Hristos (Ibid 31). Cel ce se roagă pentru cei ce-l vătămă, îi zdrobeşte pe demoni; dar cei ce-şi permit să se lupte cu oamenii care-i vătăma, vor fi ei înşişi învinşi de demoni (Ibid 45). Dacă fiecare suferinţă, venită fără voia ta, te învaţă să-ţi aduci aminte de Dumnezeu, atunci nu-ţi vor lipsi ocaziile de pocăinţă (Ibid. 57). Vezi-ţi propriile tale păcate, şi nu pe cele ale aproapelui, şi asceza ta duhovnicească nu va fi în deşert (Ibid. 63).

Să nu-ţi închipui că poţi dobândi virtutea fără suferinţă: cel ce trăieşte în desfătări rămâne departe de experienţa duhovnicească (Ibid., 66). Dacă cel ce lucrează conform poruncilor se aşteaptă ca încercările să apară ca urmare a lucrării sale: dragostea pentru Hristos se probeaza prin împotriviri (Ibid., 88). Numeroşi sunt cei ce au luptat mult împotriva suferinţelor nedorite, dar nimeni n-a scăpat de ele decât prin rugăciune şi pocăinţă (Ibid., 92). Eu cred că pocăinţa ia naştere din trei virtuţi: curăţirea gândurilor, rugăciunea neîncetată şirăbdarea în suferinţe. Aceste trei virtuţi nu numai că trebuie practicate în mod văzut, ci şi prin activitatea duhovnicească interioară. Asceţii care printr-o practică îndelungată le-au deprins, datorită lor, ajung la nepătimire.“Luând crucea vino şi urmează Mie” (Marcu 10, 21), a zis Domnul. Crucea este răbdarea în suferinţe. . . Fără aceste trei virtuţi, nu se poate împlini lucrarea pocăinţei.

Eu cred că pocăinţa este necesară tuturor, păcătoşilor şi drepţilor care doresc să se mântuiască, căci starea de desăvârşire n-are o limită la care odată ajunşi cei care doresc sa se mântuiască, să nu mai trebuiască împlinirea virtuţilor pomenite. Ele îi duc pe începători la evlavie; ele îi fac pe ceilalţi să progreseze; ele îi confirmă pe cei desăvârşiţi în desăvârşirea lor. Dar aceste virtuţi nu pot fi lucrate în chip prisositor, nici printr-o practică îndelungată, nici prin conştiinţa propriei tale dreptăţi…

Noi toţi suntem urmaşii lui Adam: toţi ne naştem în păcatul său şi, din acest motiv, suntem condamnaţi de judecata lui Dumnezeu la moartea veşnică; nu putem fi salvaţi fără de Hristos. Toţi, chiar cei drepţi dintre oameni, nu scăpăm de moartea veşnică decât prin mijlocirea lui Hristos cel răstignit pentru toţi; noi toţi suntem răscumpăraţi prin sângele Lui. De aceea, însuşi Mântuitorul le-a propus tuturor o singură lucrare, care-i îmbrăţişează pe toţi ceilalţi, şi le-a poruncit apostolilor ca tuturor să le spună un singur lucru: “Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor“ (Matei 4, 17). În acelaşi timp, Mântuitorul a dat numeroase porunci concrete, a căror împlinire duce la desăvârşirea pocăinţei; El ne porunceşte împlinirea acesteia până la moarte, zicând: “Cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu 8, 35). Şi adaugă, poruncind renunţarea la tot: “chiar şi la sufletul său însuşi” (Luca 14, 26). Pentru a confirma importanţa mare a poruncilor, zice: “Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor” (Matei 5, 19). Dacă, aşa cum am spus, Hristos ne-a poruncit să stăruim în pocăinţă până la moarte, rezultă că cel ce crede că pocăinţa poate fi împlinită înaintea morţii leapădă porunca, refuzând să-şi piardă sufletul înainte de a muri; el se arată ca încălcător al tuturor poruncilor lui Hristos. Până ce murim pocăinţa nu se termină, nici pentru mici, nici pentru mari. De fapt, nimeni n-a putut face o pocăinţă perfectă, pentru că o pocăinţă perfectă n-ar mai cere continuarea ei. Iată pentru ce, chiar dacă nu ne simţim în stare să facem o pocăinţă aşa cum spune porunca şi cum ar trebui, să avem râvna să o facem, spre a nu fi număraţi între cei ce nu vor să se pocăiască, pentru a nu fi judecaţi din pricina acestui refuz.

Cercetează viaţa tuturor celor care, de la începutul lumii, au sfârşit cu bine călătoria pământească şi vei vedea că în toţi cei ce au plăcut lui Dumnezeu taina evlaviei s-a împlinit prin pocăinţă. A fost cineva condamnat? Dacă a fost, a fost pentru că nu s-a pocăit. A fost cineva iertat? Dacă a fost, a fost pentru că s-a pocăit. .. Dacă pocăinţa stă în a cere milă, cel ce se pocăieşte trebuie să aibă grijă să nu i se spună: “Iată, sunteţi sătui” (1 Cor. 4, 8). Trebuie fără osteneală să continue a cere ca şi cel ce n-are niciodată destul: “că oricine cere ia“ (Matei 7, 8). Dacă numai cel milostiv va fi miluit, atunci lumea întreagă este păstrată prin pocăinţă, şi datorită Providenţei divine, oamenii conlucrează unii cu alţii pe calea pocăinţei. (…)

Sfântul Marcu Ascetul