Credinţa, frica de Dumnezeu şi paza poruncilor Lui oferă răsplătirile lor pe măsura curăţirii

Cine nu se teme de Dumnezeu acela nu crede că exista Dumnezeu fiindcă e nebun [Ps 13, 1]; cine crede însă aceasta! acela se teme de El, iar temându-se păzeşte poruncile Lui. Dar cine zice că se teme de Dumnezeu dar nu păzeşte poruncile Lui, mincinos este [1 In 2, 4] şi frica lui Dumnezeu nu este în el, căci zice [Sfântul Grigorie]: „Acolo unde este frică, e şi paza poruncilor”. Iar dacă nu este în noi nici aceasta, nici paza poruncilor, atunci nu ne deosebim cu nimic de păgâni şi necredincioşi.

Credinţa, frica de Dumnezeu şi paza poruncilor Lui oferă răsplătirile lor pe măsura curăţirii; căci pe cât ne curăţim, pe atât suntem ridicaţi de la frica de Dumnezeu la iubirea Lui şi trecem progresiv de la frică la iubirea lui Dumnezeu, şi atunci îl auzim zicând: „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela e cel ce Mă iubeşte pe Mine” [In 14, 21]. Şi aşa adăugăm lupte la lupte ca să ne arătăm iubirea din fapte. Iar făcându-se aceasta, El însuşi ne iubeşte aşa cum a făgăduit, iar iubindu-ne El ne iubeşte şi Tatăl Său, şi venind înainte Duhul Sfânt şi pregătind casa, ne facem printr-o venire în comun a Ipostazelor sălaş al Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt [In 14, 21-23].

Sălăşluirea în chip conştient şi simţit a Dumnezeirii tri-ipostatice în cei desăvârşiţi nu este o împlinire a doririi lor, ci mai degrabă un început şi o cauză a unei doriri încă şi mai mari şi mai puternice. Fiindcă ea nu-l lasă pe cel ce a primit-o să stea liniştit, ci îl face să se ridice ca aprins şi ars mereu de un foc spre flacăra unei dorinţe şi mai dumnezeieşti. Căci mintea, neputând găsi o cuprindere şi un sfârşit a ceea ce e dorit, nu poate da o măsură nici doririi şi iubirii [pothos kai agape], ci, silindu-se să ajungă şi să cuprindă acel sfârşit fără de sfârşit, poartă în ea dorirea mereu nesfârşită şi iubirea mereu neîmplinită.

Celui care a ajuns la acest capăt nu i se pare că a găsit în el însuşi un început al doririi sau iubirii lui Dumnezeu, ci, neputând cuprinde plinătatea iubirii, dispoziţia sa lăuntrică e ca a unuia care nu iubeşte pe Dumnezeu; de aceea privindu-se pe sine însuşi drept cel din urmă dintre cei ce au frica lui Dumnezeu, se socoteşte pe sine însuşi din suflet nevrednic chiar şi de mântuirea împreună cu cei credincioşi.

„Toate sunt cu putinţă celui ce crede” [Mc 9, 23], căci „credinţa se socoteşte în loc de dreptate” [Rm 4, 9]. „Pentru că Hristos e sfârşitul Legii” [Rm 10, 4], credinţa în El îndreptează şi desăvârşeşte pe credincios, căci credinţa în Hristos e socotită în locul faptelor Legii, iar atunci când e întărită şi arătată prin poruncile Evangheliei, ea îi face pe credincioşi părtaşi ai vieţii veşnice care e în însuşi Hristos.

Credinţa înseamnă a muri pentru Hristos şi pentru porunca Lui şi a crede că această moarte dă viaţă, înseamnă a socoti sărăcia drept bogăţie, umilinţa şi dispreţul drept o adevărată slavă şi o faimă, şi a crede că atunci când nu ai nimic ai de fapt toate [2 Co 6, 9-10] sau, mai bine zis, că ai agonisit „bogăţia neadulmecată a cunoaşterii lui Hristos” şi a privit drept lut sau fum toate cele văzute.

Credinţa în Hristos înseamnă nu numai a dispreţui desfătările din această viaţă, ci şi a răbda şi a suporta orice încercare ce vine peste noi cu intristări, necazuri  şi nenorociri, până ce va voi şi va veni să ne cerceteze Dumnezeu. „Căci răbdând am răbdat pe Domnul şi a luat aminte spre mine” [Ps 39, 1].

Cei care cinstesc întru ceva pe părinţii lor înaintea poruncii lui Dumnezeu, aceia încă nu şi-au agonisit credinţa în Hristos; căci sunt negreşit judecaţi de conştiinţa lor, în cazul în care au o conştiinţă vie a necredinţei lor, fiindcă propriu credincioşilor e aceea de a nu călca în nimic nicidecum porunca marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos [TU 2, 13].

Credinţa în Dumnezeu a născut pofta celor bune şi frica pedepselor; pofta celor mai bune şi frica pedepselor a lucrat paza exactă a poruncilor; paza exactă a poruncilor i-a învăţat pe oameni neputinţa lor; înţelegerea adevăratei noastre neputinţe a născut aducerea-aminte de moarte; iar cine a agonisit-o pe aceasta drept tovarăş de sălăşluire cu el, acela vă căuta cu osteneală cele ce vor fi pentru el după ieşirea şi retragerea din această viaţă; iar cel ce se sârguieşte să cunoască mereu cele viitoare, acela trebuie să se lipsească mai întâi pe sine însuşi de cele prezente, căci cel ţinut până la sfârşit în acestea de afecţiunea pătimaşă faţă de vreuna din ele, acela nu poate agonisi cunoaşterea desăvârşită a acelora; şi chiar dacă printr-o economie oarecare a lui Dumnezeu va gusta din aceasta, dacă nu va lăsa în grabă cele de care şi în care este ţinut printr-o afecţiune pătimaşă şi nu va ajunge să ţină întreg de o asemenea cunoaştere nemaiprimind să gândească de bunăvoie nimic altceva afară de aceasta, atunci chiar şi [cunoaşterea] aceasta pe care i se pare că o are se va lua de la el [Lc 19, 26].

Lepădarea de lume şi desăvârşita retragere din ea câştigă înstrăinarea de toate materiile, obiceiurile, socotinţele şi persoanele din această viaţă, precum şi tăgăduirea trupului şi a voii proprii, aducând în scurtă vreme mare folos celui ce se leapădă astfel în chip fierbinte.

Tu, cel ce fugi de lume, vezi ca la început să nu dai nicidecum mângâiere sufletului tău dedându-te locuirilor în ea, chiar dacă te-ar sili să faci aceasta rudele şi prietenii. Căci demonii sunt cei care le sugerează acest lucru, ca să stingă căldura inimii tale; şi chiar dacă nu pot să împiedice în chip desăvârşit intenţia ta, o vor face negreşit mai moale şi mai slabă.

Când te vei găsi viteaz şi nemângâiat faţă de toate celei plăcute ale acestei vieţi, atunci demonii întorcându-ţi rudele, chipurile, spre compătimire, le fac să plângă şi să se tânguie pentru tine înaintea feţei tale. Vei şti că acest lucru e adevărat când vei rămâne neschimbat şi în această momeală şi atunci îi vei vedea dintr-odată aprinzându-se de furie şi ură împotriva ta, întorcându-ţi spatele ca unui duşman şi nemaivrând să te vadă.

Văzând necazul făcut rudelor, fraţilor şi prietenilor tăi din pricina ta, râde de demonul care a uneltit ca aceste lucruri să se facă în chip felurit împotriva ta; depărtează-te cu frică şi sârguinţă multă şi roagă cu stăruinţă pe Dumnezeu să te facă să ajungi mai repede la limanul unui bun părinte [duhovnicesc] în care El însuşi va odihni sufletul tău ostenit şi împovărat [Mt 11, 28]; căci marea vieţii acesteia are multe lucruri care aduc primejdii şi pierzania de pe urmă.

Cine vrea să urască lumea trebuie să aibă din adâncurile sufletului său iubire faţă de Dumnezeu şi aducere-aminte necontenită de El; căci nimic altceva nu ne face, cum fac acestea, să lăsăm cu bucurie toate şi să le întoarcem spatele ca unor gunoaie [Flp 3,8].

Nu voi deloc să rămâi legat de lume din motive întemeiate sau, mai bine zis, neîntemeiate; ci atunci când ai fost chemat, ascultă în scurt timp; căci de nimic altceva nu se bucură Dumnezeu ca de repeziciunea noastră, fiindcă mai bună e ascultarea în scurt timp unită cu sărăcia decât zăbava unită cu mulţime de bani.

Dacă lumea şi toate cele din lume vor trece, iar Singur Dumnezeu e veşnic şi nemuritor, bucuraţi-vă câţi aţi lăsat pentru El cele stricăcioase; iar stricăcioase sunt nu numai bogăţia şi banii, stricăciune e şi toată plăcerea şi desfătarea păcatului, şi numai poruncile lui Dumnezeu sunt lumină şi viaţă şi sunt numite de toţi aşa.

Frate, dacă ai primit flacăra şi alergând ai ajuns într-o chinovie sau lângă un părinte duhovnicesc, chiar dacă vei fi îndemnat de el sau de fraţii care se nevoiesc în asceză împreună cu tine ca de dragul odihnei să te foloseşti de băi, mâncăruri sau alte îngrijiri trupeşti, să nu primeşti aceasta, ci fii mereu gata spre postire, spre pătimirea celor rele, spre o înfrânare împinsă la culme. Pentru ca, dacă vei fi îndemnat de părintele tău în Domnul să te împărtăşeşti de o mângâiere, să te afli ascultător aceluia şi nefăcându-ţi din alegere liberă voia proprie nici măcar în aceasta; iar dacă nu, rabdă cu bucurie cele pe care ai vrut să le faci de bunăvoie folosindu-te sufleteşte. Căci păzind aceasta, vei fi mereu pentru toţi ca unul care posteşte, se înfrânează şi şi-a lepădat în toate voia proprie; şi nu numai aceasta, ci vei păzi nestinsă şi flacăra care este în sufletul tău şi care te sileşte să dispreţuieşti toate.

Când demonii vor face toate cele ale lor şi nu vor putea să ne abată sau să ne împiedice din scopul nostru potrivit lui Dumnezeu, atunci se furişează în cei ce faţărnicesc ipocrit evlavia şi încearcă să-i împiedice pe cei ce luptă prin unii ca aceştia. Mişcaţi, chipurile, de iubire şi compătimire, aceştia îi îndeamnă mai întâi să facă loc unor odihne trupeşti, ca nu cumva, zic ei, trupul să ajungă neputincios şi să cadă în lâncezeală [akedia]. După care, chemându-i la întâlniri nefolositoare, îi fac să-şi mănânce zilele în acestea. Iar dacă, ascultând de ei, cineva dintre cei sârguincioşi s-a asemănat lor, atunci îi întorc spatele şi râd de pierzania lui, iar dacă nu se supune cuvintelor lor, ci se păzeşte pe sine însuşi străin de toate, adunat în mintea sa şi lipsit de îndrăzneală, atunci se pun în mişcare spre invidie şi fac şi lucrează toate până ce îl vor alunga chiar şi din mănăstire; căci atunci când nu i se dă cinste slava deşartă nu suportă să vadă înaintea ei smerenia lăudată.

Cel plin de slavă deşartă se sufocă atunci când îl vede pe cel ce are smerită-cugetare vărsând lacrimi şi folosindu-se de două ori de aici, căci prin ele acesta îl face pe Dumnezeu să-i dea mila Sa, iar pe oameni îi atrage fără voie spre laudă.

Din clipa în care te-ai predat pe tine însuţi întreg părintelui tău duhovnicesc, să ştii că eşti străin faţă de toate cele ce te poartă în afară, adică de lucrurile şi averile omeneşti. Fără el să nu vrei să făptuieşti sau să faci ceva în privinţa lor, dar nu-i cere să-ţi lase vreun lucru mic sau mare, dacă nu-ţi va porunci el însuşi după socotinţa lui sau ţi-l va da el însuşi cu mâna lui.

Fără părintele tău după Dumnezeu să nu dai vreo milostenie din banii pe care i-ai adus [în mănăstire], dar nu voi nici ca prin mijlocirea ta cineva să primească din ei de la acela. Căci e mai bine să fii şi să se audă despre tine că eşti sărac şi străin, decât că risipeşti bani şi dai săracilor atunci când eşti începător; fiindcă a pune toate în voia părintelui duhovnicesc ca în mâna lui Dumnezeu e un lucru propriu unei credinţe sincere.

Nu cere să bei apă, chiar dacă s-ar întâmpla să arzi, până când nu te va îndemna părintele tău duhovnicesc mişcat fiind spre aceasta dinăuntrul său. Strânge-te şi sileşte-te întru toate înduplecându-ţi gândul şi zicând: „Dacă vrea Dumnezeu”; şi dacă eşti vrednic să bei, El va descoperi negreşit părintelui tău duhovnicesc şi el îţi va spune: „Bea!”, şi atunci vei bea cu conştiinţa curată, chiar dacă nu va fi la vremea potrivită.

Sfântul Simeon Noul Teolog, „Imne, Epistole, Capitole”, Editura Deisis