Cel ce lucrează rugăciunea minții dă motiv sufletului său să-și imagineze și să cugete la frumusețea făpturilor cerești și nemateriale ale lui Dumnezeu

Omul este alcătuit din trup si suflet. Trupul este văzut si material, precum spune Scriptura: „Si a făcut Dumnezeu pe om, luând tărână din pământ”, iar sufletul este nematerial si nevăzut, după cum spune în continuare Scriptura: „Si a suflat Dumnezeu în fata lui suflare de viată, si s-a făcut omul suflet viu”. De aceea trupul, întrucât este din pământ, iubeste cele pământesti, iar sufletul, întrucât este de la Dumnezeul Cel ceresc, iubeste cele ceresti si nemateriale. Dar, pentru că sufletul locuieste înlăuntrul trupului material si văzut, este împiedicat de lucrarea poftelor trupesti si nu poate cerceta cele ceresti asa cum doreste si asa cum merită. Mai mult chiar, aceasta se întâmplă sufletului din momentul în care omul face ceva rău în fata lui Dumnezeu, îndepârtând si exilând sufletul de la dragostea lui Dumnezeu si a celor ceresti si de la nădejdea bucuriei dumnezeiesti ce va să vină.

Iar dacă pleacă de la acesta iubirea lui Dumnezeu, a celor ceresti si nădejdea Raiului, atunci va împărăti în el dorinta lumii, plăcerea trupească si rătăcirea diavolului, aceasta însemnând că de atunci înainte el va petrece în desfrânare si în nepurtare de grijă fată de cele duhovnicesti, având adormită constiinta sa, iar vederea sufletului fiind întunecată si orbită.

Fiind în această situatie, adică depărtat cu duhul de cele ceresti, pentru a putea după aceea să se depărteze de relele de care este biruit si pentru a putea sufletul să-si amintească cele ceresti cu care are asemănare, si pentru a se ridica cugetul omului de la cele sensibile la cele tainice, de la cele văzute la cele nevăzute, de la cele materiale la cele nemateriale, de la cele stricăcioase la cele nestricăcioase, de la cele pământesti la cele ceresti, pentru a se întâmpla, spun, aceasta, este nevoie ca inima să fie zdrobită cu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă”. Si, într-un anume fel, să se frământe si să se unească inima cu numele Domnului, precum se uneste făina cu apa si devine pâine, prin lucrarea focului (adică prin lucrarea Harului). Deoarece, atunci când spune cineva „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă”, din adâncul inimii, atunci inima lui se umple de întelesuri ceresti si de gânduri duhovnicesti. si când se umple inima de astfel de întelesuri duhovnicesti (venite de la Duhul Sfânt), atunci din inimă se transmite acea lucrare dumnezeiască în toate mădularele si simtirile sale. De aceea, fiind omul atunci întru totul unit cu harul rugăciunii, orice vedere sensibilă ar avea cu simturile sale materiale, de la această vedere sensibilă mintea lui se urcă de îndată la vederea cea nematerială si tainică, fără ca să simtă plăcerea trupească si fără să fie biruită inima lui de frumusetea si plăcerea vederii sensibile. De exemplu, cel ce lucrează rugăciunea mintii, oricând ar vedea vreun om frumos sau altă făptură frumoasă a lui Dumnezeu, din aceasta dă motiv sufletului său să-si imagineze si să cugete la frumusetea făpturilor ceresti si nemateriale ale lui Dumnezeu.

Un aghiorit necunoscut si deznãdãjduit , Vedere duhovnicească