Care era starea omului în Rai, înainte de păcat?

În Rai primul om era împodobit cu minte sănătoasă, inimă curată şi voinţă liberă. El însă nu era desăvârşit, căci desăvârşirea se câştigă prin încercare şi deprindere. Ea constă în curăţia păstrată prin lucrarea chipului cu harul de la început. Firea omenească era înfrumuseţată prin părtăşia ei cu Duhul Sfânt (Fac. 2, 7). Numai această părtăşie îi asigura lumina sfinţeniei şi apropierea de Dumnezeu. Mintea lui Adam era într-o continuă înălţare minunată spre Dumnezeu, trupul era liniştit, ferit de orice plăcere vinovată. Nu era încă în el frământarea mişcărilor neorânduite. Sfinţenia primilor oameni nu era desăvârşită, dar ea nu era nici numai o stare de nepăsare şi neştiinţă copilărească, aşa cum pretind unii, ci o stare de nevinovăţie şi nerăutate.
Îmbrăcaţi în haina Duhului Sfânt, primii oameni n-aveau pofta trupului. De aceea nu simţeau nevoia de a se acoperi. Ei se acopereau cu harul divin. S-au acoperit cu harul, adică cu acoperământul nepiericiunii, cât timp au fost aproape de Dumnezeu. Adam si Eva trăiau în Rai ca îngerii, deci fără trebuinţa îmbrăcăminţii. Scriptura zice: „Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau” (Fac. 2, 25). Neascultarea şi păcatul nesăvârşindu-se încă, ei erau îmbrăcaţi în mărirea cea de sus. De aceea nu se ruşinau. După călcarea poruncii însă, a venit ruşinea şi cunoaşterea goliciunii. Adam apare înzestrat cu o uimitoare uşurinţă de cunoaştere şi cu o înţelepciune deosebită. Din primele clipe ale facerii lui el se înfăţişează cu o minte ageră, ca unul care păstra în el lumina limpede şi curată, dată lui de Dumnezeu, şi-şi menţinea vrednicia neatinsă a firii. Harul care punea pe Adam în legătură cu Dumnezeu l-a înzestrat cu puterea ca el să dea nume făpturilor supuse lui: „Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor pământului” (Fac. 2, 20). În limba, adică în puterea de a vorbi, pe care o capătă Adam odată cu zidirea lui, se arată firea raţională a omului. Primii oameni, înainte de păcat, trăiau o viaţă fericită. Ei n-au fost zidiţi nici nemuritori, nici muritori, ci în stare de a ajunge la nemurire sau să moară, după ascultarea sau neascultarea lor faţă de porunca lui Dumnezeu. Prin urmare, starea omului înainte de păcat era o stare de curăţie, de fericire, de cunoaştere, de putinţă de a nu muri, dar nu era o stare de desăvârşire deplină. Omul putea înainta spre această desăvârşire, după cum se şi putea abate de la desăvârşire, folosindu-se de acelaşi mare dar, pe care Ziditorul l-a pus în el: libertatea.

Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă