A treia ispită a lui Iisus

În fine, a treia ispită constituie culmea tuturor ispitelor şi urmăreşte înstrăinarea universală a omului duhovnicesc prin momeala puterii. Astfel, ispititorul diavol încearcă să îl dezorienteze chiar şi pe lisus de la misiunea sa duhovnicească şi mântuitoare, inducându-i ideea unui mesianism istoric şi social pur. Este foarte grăitor faptul că, pentru început, ispititorul nu încearcă să îl oprească pe lisus să devină Mesia, ci încearcă să ţină sub control misiunea Lui în lume, sub puterea sa şi sub dominaţia sa: „Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie” (Mt. 4, 8-9). Aici se recapitulează cu adevărat ispita stăpânirii şi puterii şi se reface tendinţa omului de a pune sub puterea sa „toate împărăţiile lumii şi slava lor”, ca un apel suveran la formarea ethosului lui şi a scopului vieţii lui.

Se poate pricepe foarte bine aici „diabolicul” lucrului şi satanicitatea vicleană a propunerii. Dacă am putea să presupunem că lisus ca Hristos ar fi primit în acel moment propunerea ispitei şi S-ar fi aliat diavolului antihrist, atunci am fi avut cu siguranţă cea mai întunecată şi mai grozavă alianţă. Mesianismul statal-pământesc nu ar mai fi fost o simplă ispită, ci s-ar fi impus ca un sistem istoric şi social de viaţă, cu toate repercusiunile lui nefavorabile. lisus nu ar mai fi fost Hristos Izbăvitorul, ci Mesia stăpânitorul, iar stăpânia lui despotică ar fi înlocuit prin planuri diabolice puterea şi tirania împăraţilor şi conducătorilor lumii acesteia. Puterea, stăpânirea şi slava ar fi fost valorile dominante ale vieţii. Hristos şi Antihrist s-ar fi propus ca cele două feţe „ale aceleiaşi monede” şi ca manifestanţi ai aceleiaşi puteri şi ai aceleiaşi realităţi istorice.
Atunci ar fi existat paradoxul nedeosebirii între adevăr şi minciună, între dreptate şi nedreptate, între libertate şi robie. O confuzie între lumină şi întuneric, bine şi rău, dumnezeiesc şi drăcesc. Iar lisus, prin intermediul acestei „alianţe” profanatoare, nu ar fi fost purtat în mod sigur la cruce şi la martiriu, ci la puterea lumească şi la slava amăgitoare. Toate conducerile şi stăpâniile acestei lumi, puterile celui viclean şi duhurile întunecate s-ar fi pus la dispoziţia lui Iisus, noul „cosmocrat” al acestui veac, şi se va fi întâmplat ceea ce dorea ispititorul diavol, adică domnia propriei lui puteri. Toate acestea numai printr-o singură condiţie şi printr-un singur angajament: „dacă căzând te vei închina mie”, împlinirea deformării şi denaturării pe care o urmăreşte întotdeauna ispititorul şi pe care a planificat-o prin cea de-a treia ispită, ar fi fost o realitate istorică.

Cu aceste date, am zice, ispititorul nu ar fi făcut niciodată şi pe nimeni să dea înapoi de la nici un fel de aspiraţie „duhovnicească” şi „misiune” socială. Nu a descurajat niciodată pe oameni să dorească şi să urmărească să urce treptele oricărei scări ierarhice, chiar şi a demnităţilor celor mai sfinte şi mai duhovniceşti. Singurul său ţel este ca toţi aceştia, „în timpul exercitării îndatoririlor lor”, să exprime duhul şi puterea lui. Şi să prefere, în timpul evoluţiei şi dezvoltării lor, puterea şi protecţia Cezarului, nu valorile duhovniceşti. Preferarea sărăciei şi a vieţii martirice şi consecvenţa faţă de anumite principii duhovniceşti este o nebunie pentru datele lumii de astăzi. Şi, din nefericire, istoria ne arată că această „logică” atrage şi este preferată de cei mai mulţi oameni. Mulţi sunt aceia, chiar din spaţiul puterii religioase şi bisericeşti, care au preferat şi preferă „cele ale Cezarului” în locul „celor ale lui Hristos” şi care îşi pun lucrarea şi „misiunea” lor mai degrabă sub semnul puterii ispititorului decât al lui Dumnezeu.

Gheorghios Patronos, Parcursul istoric al lui Iisus de la iesle la mormântul gol, Editura Bizantină – fragment