Unde se termină singurătatea, începe adevărata prietenie cu Dumnezeu!
“Cât de singuri suntem!” E replica utilizată cel mai frecvent în această vreme unde neliniştea, puzderia de griji, handicapul de a ne sonda adâncurile, îndepărtarea de semenul nostru domină la toate nivelurile sociale.
Eşecul de a ne gestiona favorabil timpul ne transformă în victime ale propriilor acţiuni. Dezavantajul de a ne lăsa purtaţi de valul unui prezent nesemnificativ ne asigură certitudinea unui viitor primejdios, atât spiritual, cât şi material.
Marea problemă a umanităţii este redată de abandonarea Lui Dumnezeu, ori încadrarea Lui sub un atribut cultural aşezat în “cutiuţa cu valori” atent zăvorâtă, excluderea Lui de-a dreptul forţată din clipa de faţă pentru efectiva blocare a intervenţiei Sale în clipa ce urmează. Astfel, singurătatea noastră depinde doar de voinţa de a ne înstrăina de Cer.
Toate dorinţele noastre, gândurile cel mai puţin exteriorizate, planurile ne sunt cunoscute de Cel care ne-a dat viaţă. El aşteaptă să Îl chemăm, să-L înţelegem, să-L credem când ne promite ceva, aşteaptă să Îl iubim. Una din promisiunile Sale, prin excelenţă, este aceea că “Nu vă voi lăsa singuri, ci vă voi trimite un Mângâietor”, “Eu voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor”. Ce poate fi mai fascinant decât prietenia, protecţia, binecuvântarea pe care ne-o acordă Iisus în schimbul dorinţei noastre de a-L primi în suflet?
REFUZUL fiecăruia de a-L recunoaşte ca Dumnezeu produce ruptura om-Creator. Acestă ruptură se resimte prin sentimentul de a fi rămas singur, părăsit şi, cel mai dureros, abia atunci resimţi propria-ţi vină; starea pe care o ai se datorează numai alegerii tale de a rămâne “pe cont propriu”. Când vom înţelege că acest “cont propriu” trece prin Dumnezeu, derivă din El (fiindu-ne Tată), vom ajunge să ne considerăm fii ai Lui, şi orice problemă am întâmpina în călătoria noastră pe pământ, I-o vom prezenta Lui, ca unui Tată, primindu-I ajutorul divin după care sufletul nostru suspină.
În intimitatea cea mai sublimă a fiinţei noastre păstrăm lumina cu care ne-am ivit pe acest pământ. Din lumină ne întreţinem flacăra credinţei, prin ea răspundem Cerului, fiind darul pe care trebuie să îl împărtăşim celorlalţi spre a fi, în cele din urmă, recompensaţi. Câţi dintre noi reuşesc să Îl vadă pe Hristos în omul de la colţul de stradă, în sărmanul copil zgribulit de frigul din inimi mai presus de cel al iernii?
Iarnă afară, iarnă înlăuntrul nostru.
Dumnezeu are nevoie de răspunsuri, de reacţii din partea noastră, de feedback-uri spirituale. El ne ghidează paşii, învaţă alături de noi, ne “creşte”, pe când noi, ne gândim măcar o data serios să Îi fim recunoscători? Oare El nu se simte singur când e ocolit? Am constatat că Dumnezeu e atât de aproape de fiecare încât, obişnuiţi cu asta, nu mai conştientizăm prezenţa Lui. Îngrijorătoare e această “închidere” de bună voie a “ochilor spirituali”. Dacă primim totul “gratuit” de la Dumnezeu, ce ne costă un simplu “Mulţumesc!” închinat LUI? Tot ce ni se întâmplă este spre binele nostru, chiar dacă uneori e greu să întelegem asta.
Singurătatea este indiciul că L-ai lăsat pe Prietenul tău prea departe de tot ce înseamnă “viaţa ta”. Oamenii îţi asigură minimul de “creştere”, pe când El desăvârşeşte orice plan, orice drum pe care l-ai parcurge. Când omul drag ţie pleacă departe, ştii că într-o zi, va reveni. Când recunoşti că El merge cu Dumnezeu, niciodată nu te desparţi de el.
Senzaţia de confort din braţele mamei, când erai mic, cititorule, o poţi redobândi încredinţându-I Lui spaţiul de cinste din sufletul tău, nu pentru că eşti dator să faci asta, nu pentru că ţi-e teamă să nu rămâi singur – cum cred cei mici – ci gândeşte dincolo de limitele cotidianului. Unde se termină singuratatea, începe adevărata prietenie cu Dumnezeu!
articol relatat de Ortodoxia Tinerilor