Tristețea strălucitoare

Pentru mulţi, dacă nu pentru majoritatea creştinilor ortodocşi, Postul Paştelui constă dintr-un număr limitat de reguli şi prescripţii formale predominant negative: abţinerea de la anumite mâncăruri, dansuri şi chiar filme. Acesta reprezintă gradul nostru de înstrăinare faţă de adevăratul duh al Bisericii, care ne este aproape imposibil de înţeles, şi anume că Postul înseamnă şi „altceva” — ceva fără de care toate aceste rânduieli îşi pierd în mare parte semnificaţia. Acest altceva” poate fi cel mai bine descris ca o „atmosferă”, „un climat” în care fiecare din noi intră, ca fiind mai întâi o stare a minţii, a sufletului, un duh care timp de şapte săptămâni pătrunde întreaga noastră existenţă. Să subliniem încă o dată că scopul Postului nu este acela de a ne sili să acceptăm câteva obligaţii formale, ci acela de a ne „uşura” inima, încât aceasta să se poată deschide către realităţile duhovniceşti, să cunoască tainica „sete şi foame” după comuniunea harică cu Dumnezeu.
Această „atmosferă” de post, această unică „stare a minţii”, este determinată în mare măsură de slujbe, de o multitudine de schimbări ce intervin în viaţa liturgică4, în această perioadă. Luându-le separat, aceste schimbări pot apărea ca fiind
„rânduieli” de neînţeles, reguli formale la care să se consimtă formal; dar înţelese ca un întreg, ele descoperă şi comunică duhul Postului, ne fac să vedem, să simţim şi să experimentăm acea tristeţe strălucitoare care reprezintă adevăratul mesaj şi dar al Postului. Se poate spune, fără exagerare, că Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti, care au compus imnurile Triodului, care încetul cu încetul au organizat structura generală a slujbelor de post, care au împodobit Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite cu acea frumuseţe specială, au avut o înţelegere unică a sufletului omenesc. Cu adevărat ei au cunoscut ne voinţele pocăinţei şi în fiecare an, de-a lungul Postului Mare, ei fac accesibile aceste nevoinţe tuturor celor care au urechi de auzit şi ochi de văzut.
Impresia generală este aceea de „tristeţe strălucitoare”. Chiar şi cel care posedă cunoştinţe limitate despre slujbe, intrând
într-o biserică în timpul unei slujbe de post, înţelege aproape imediat, sunt sigur, ce semnificaţie are această expresie oarecum contradictorie. Pe de o parte, o anumită tristeţe tainică pătrunde slujbele: veşmintele sunt întunecate, slujbele sunt mai lungi decât de obicei şi mai „monotone”, totul este foarte aşezat. Pericopele evanghelice şi cântările alternează şi totuşi pare că nu se „întâmplă” nimic. La intervale rânduite, preotul iese din altar şi citeşte întotdeauna aceeaşi scurtă rugăciune, iar întreaga obşte răspunde fiecărei cereri a acestei rugăciuni prin închinăciuni. Astfel, poposim pentru o vreme îndelungată în această „monotonie” — în această tristeţe tainică.

Alexander Schmemann, Postul cel Mare