Rugăciunea lui Iisus coboară harul şi mântuieşte sufletul

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine”. Dacă cineva cu dorinţă şi neîncetat precum e răsuflarea din nări, spune această rugăciune, atunci în scurt timp în el pogoară Sfânta Treime – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi creează în el lăcaş şi rugăciunea cuprinde inima, iar inima cuprinde rugăciunea, şi omul spune ziua şi noaptea această rugăciune, şi astfel se eliberează de toate mrejele vrăjmaşului. Rugăciunea lui Iisus trebuie să fie rostită în felul următor „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Dacă stai, şezi, mănânci, călătoreşti ori face altceva – rosteşte întotdeauna această rugăciune cu străduinţă îndemnându-te către ea, pentru că ea nimiceşte vrăjmaşii nevăzuţi, precum ostaşul nimiceşte duşmanii cu suliţa. Intipăreşte- o şi în gândul tău, nu te ruşina s-o spui orişiunde te vei afla, iar
când limba şi gura va obosi, atunci roagă-te numai în gând. De la rostirea îndelungată a rugăciunii cu limba se naşte rugăciunea mintală, iar de la ea – cea a inimii. Iar când va obosi mintea de la încordarea neîncetată şi inima se va îmbolnăvi, se poate un timp oarecare de a le alina în cântare. Rugăciunea lui Iisus Hristos trebuie rostită în glas, nu
prea tare, astfel ca singur s-o auzi. In timpul rugăciunii nu trebuie să ne îndepărtăm cu mintea către lucrurile trecătoare ale vieţii, dar să ne concentrăm numai la rugăciune; pentru că rugăciunea nu este altceva decât îndepărtarea de la lumea văzută şi cea nevăzută. Unde se află trupul, acolo să se afle şi mintea, care nu trebuie să gândească la altceva decât la rugădune. Sfinţii Părinţi spun: „Dacă cineva se roagă cu gura, dar este nepăsător cu mintea, acela în zadar se trudeşte,
pentru că Dumnezeu ascultă mintea, dar nu vorbirea multă; rugăciunea cu mintea nu permite să fie în minte vreo visare ori gând necurat”. Acela care nu se deprinde cu rugăciunea lui Iisus nu se poate ruga fără întrerupere. Dar cine se deprinde cu rugăciunea lui Iisus şi această rugăciune se uneşte cu inima, atunci ea va curge ca un izvor oriunde, oricând şi în orice împrejurări, întotdeauna va trezi omul câre veghează şi care doarme. Când trupul doarme, chiar şi atunci ea îl trezeşte, izvorând din interior şi niciodată neterminându-se.
De aceea mare este această rugăciune, care nu este lăsată niciodată fiindcă cu ea sufletul nu doarme, chiar dacă gura oboseşte şi trupul doarme. Când înfăptuieşti cu acurateţe vreun lucru de neamânat ori când gândurile supraîncarcă mintea sau biruie somnul, atunci trebuie să te rogi cu osârdie, cu gura şi limba, ca mintea să audă glasul; iar când mintea este curată de gânduri, atunci poţi să te rogi numai cu mintea. Această cale a rugăciunii duce mai repede spre
mântuire, decât cea a psalmilor, canoanelor ori rugăciunilor obişnuite pentru cărturari. Precum este bărbatul desăvârşit pe lângă un adolescent, tot aşa şi această rugăciune este pe lângă cuvintele scrise de cărturar, adică pe lângă o rugăciune, scrisă în mod artificial. Rugăciunea cu mintea şi din inimă este pentru acei propăşiţi; pentru cei mijlocii este cântarea, adică obişnuita cântare bisericească, iar pentru începători este nevoie de ascultare şi trudă. Această rugăciune cere trezvie, înfrânare, îndepărtarea de lume, calmul sufletesc şi lipsirea de griji. Astfel creşte şi se întăreşte rugăciunea adevărată.
Dacă cineva nu va îndeplini aceste cerinţe, acela nu va putea păstra rugăciunea neîntreruptă.

Arhimandrit Paisie Velicikovski, Crinii ţarinei sau flori preafrumoase, Ed. Bisericii Ortodoxe din Moldova, Orhei, 1995