Ridicându-i pe oameni prin vorbe, îi ajutăm să se ridice şi cu fapta

Puţini bolnavi iubesc doctorul ce le vesteşte faptul că suferă de o boală incurabilă şi ucigaşă şi stăruie asupra acestui fapt. Dragostea faţă de fraţii noştri ne impune să nu-i dăm în vileag întotdeauna cu asprime, ci să le spunem acele cuvinte care le vor sluji cu cel mai mult folos pentru mântuire. Adu-ţi aminte cum Mântuitorul nostru n-a tunat împotriva femeii păcătoase pe care fariseii au adus-o ca să fie bătută cu pietre, ci i-a grăit cu bunătate: Du-te şi de acum să nu mai păcătuieşti! Când Anania a venit la Saul, care era orbit, nu s-a năpustit asupra lui cu înjosiri şi ocări pentru că-i prigonise pe creştini, ci l-a numit evangheliceşte: Saule, frate! (Fapte 9,17).

Se povesteşte despre o soră monahie că s-a plâns Sfântului Serafim de Sarov. I s-a mărturisit şi i s-a plâns că pătimeşte de nervozitate mânioasă cu crize de furie cumplită. După ce a mărturisit asta, aştepta de la omul lui Dumnezeu mustrare mare şi epitimie mare – însă, în loc de mustrare şi de epitimie, la urechi i-au ajuns vorbele bune ale duhovnicului: „Ce spui tu, soro? Tu ai un caracter minunat, liniştit – un caracter cu adevărat minunat, smerit şi blând!” Ca o ploaie lină pe pământ însetat au căzut aceste vorbe bune pe sufletul femeii, care a tras din ele două foloase: s-a ruşinat de sine foarte mult, dar a şi dobândit nădejde – aşadar, amândouă condiţiile principale pentru îndreptare!

Această pildă ne arată cum putem reuşi ca ridicându-i pe oameni prin vorbe (bune şi de laudă) să-i ajutăm să se ridice şi cu fapta.

Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, volumul 2, Editura Sophia, Bucureşti, 2003 – fragment