Pricina mântuirii este aproapele

Mântuirea e fapta milostivirii lui Dumnezeu, prin care ne scoate din păcat, dacă vrem si ostenim si noi. Dacă
însă nu vrem, cu sila, nu ne mântuiește nimeni. Așa voiește Dumnezeu, ca darul mântuirii (Efeseni 2, 8) Sale să fie
totodată si roada cunoștinței, a voinței si a dragostei noastre. Dar Dumnezeu e așa de milostiv, că tot El ne ajută si să
vrem si să lucrăm.

Omul care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împotrivă (2 Timotei 3, 12) trei vrăjmași, unul după altul. Iar vrăjmașii mântuirii sunt aceștia: lumea, trupul si diavolul.

Noi nu știm tainele lui Dumnezeu: pe cine mântuiește din lume si pe cine osândește. Dacă pe cel ce se sălbăticește asupra ta, din pricina întunecimii sale, îl știe Dumnezeu că se va mântui, mântuirea lui o va face si cu ajutorul tău, prin aceea că-ți dă darul răbdării, al iertării din inimă (Matei 18, 35) si al rugăciunii. Astfel pentru smerenia ta îl va birui Dumnezeu si va alunga duhul potrivnic dintr-însul. Dacă însă fratele acela mai are de chinuit în robie străină, sau chiar își va pierde sufletul, la purtarea ta cea după Dumnezeu, răutatea lui va creste si se va sălbătici cu totul împotriva oamenilor si împotriva lui Dumnezeu. Prin urmare, nicidecum să nu uităm că ostași (2 Timotei 2, 3) ai lui Dumnezeu suntem. Deci fii destoinic, suflete, știind cui crezi (2 Timotei 1, 12), cu ale cui arme bați război (2 Corinteni 10, 4), cine îți ajută, – ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva pentru neiscusința ta. De aceea au zis Părinții că pricina mântuirii este aproapele.

O sinteză a Părintelui Arsenie Boca în 800 de capete