Oamenii au căzut în necredință fiindcă s-au lipsit cu totul de duhul rugăciunii sau fiindcă nu-l au și nu l-au avut niciodată

Cand diavolul ni se afla in inima, simtim ceva ca o greutate ucigatoare, sufletul simte ca ceva il strange si ca se intuneca; totul ne irita; simtim repulsie fata de orice fapta buna; interpretam anapoda orice cuvant si orice gest ale altora fata de noi, neobisnuita, o para de foc in piept si in inima; vedem in ele porniri impotriva noastra, facute cu rea intentie, o lezare a onoarei si de aceea nutrim fata de ei ura adanca, ucigasa, gand de manie si razbunare. “Dupa roadele lor ii veti cunoaste” (Matei 7, 20). Sunt zile cand duhul rau ma tulbura si pe mine.

Oamenii au cazut in necredinta fiindca s-au lipsit cu totul de duhul rugaciunii sau fiindca nu-l au si nu l-au avut niciodata. Intr-un cuvant, pentru ca nu se roaga. De aceea inima unor asemenea oameni devine campul in care poate lucra in voie stapanul lumii acesteia, diavolul. El este si stapanul lor. Acestia nu s-au rugat si nu se roaga Domnului sa coboare asupra lor roua harului dumnezeiesc (iar de darurile Domnului au parte doar cei ce le cer). Inimile intinate dupa fire, lipsite de roua insufletitoare a Duhului Sfant se usuca si astfel, palite de o teribila arsita, cad, pana la urma, mistuite de flacarile infernale ale necredintei si ale patimilor de tot felul, diavolul nestiind sa faca altceva decat sa atate patimile, cele care intretin acest foc grozav; el salta de bucurie vazand cum pier nefericitele suflete, cele rascumparate cu sangele Domnului, al Celui ce i-a surpat puterea.

Din clipa cand omul, prin propria-i vointa, a cazut de la Dumnezeu, el care fusese candva o vietuitoare de pe langa casa, dar care s-a salbaticit, haladuind prin paduri de nepatruns, el priveste fara chef catre locul vietuirii sale de odinioara, preferand intunericul padurii, adica al lumii acesteia, luminii vechiului loc, adica raiului dumnezeiesc. Ii vine greu sa se uneasca cu Dumnezeu, iar atunci cand reuseste sa o faca, cade adeseori de la Dumnezeu, ii este greu sa creada sincer in Dumnezeu si in toate cate El i le-a descoperit, nu se ingrijeste sa pastreze in suflet nestramutat cerescul dar al credintei.

Daca Dumnezeu poarta de grija, cu intelepciunea Sa proniatoare, firului de iarba, florii sau frunzei unui copac, lasa-ne-va oare pe noi in parasire? Convinge-te, din toata inima, omule, ca Insusi Domnul Dumnezeu, in a Sa iconomie, se ingrijeste de toata faptura Sa, pana la cea mai de pe urma. Intelege ca langa fiecare faptura sta nevazut Creatorul. Dupa cuvintele Mantuitorului, Dumnezeu imbraca iarba campului (Matei 6, 30), hraneste pasarile cerului (Matei 6, 26). Cu ce nu ne inveseleste Domnul pe noi, fapturile Sale? Chiar si cu flori. Ca o gingasa mama, cu puterea Sa atotiitoare si cu intelepciunea Sa, in fiecare primavara face sa creasca pentru noi, din nimic, superba vegetatie. Sa ne desfatam cu ea si sa nu uitam a preaslavi bunatatea Creatorului, Parintele nostru ceresc; sa raspundem iubirii Sale cu inimile noastre iubitoare.

Cine nu crede in Dumnezeu, Cel ce ne scapa din situatiile cele mai grele, cine se arata neincrezator si slab de fire, acela nu vrea sa dea slava lui Dumnezeu, si-L inchipuie ca nu vegheaza, ci doarme, ca nu este nici atotputernic, nici bun, acela minte fata de Dumnezeul Adevarului si prin aceasta cade in cumplit pacat. Cu deosebire, nu pot fi scuzate neincrederea si scepticismul acestora dupa ce au vazut oameni care s-au invrednicit sa primeasca nu o data ajutor minunat de la Dumnezeu-Mantuitorul. O, cate pacate ma apasa!

Dumnezeu Cel nevazut si atoatefacator vine in atingere la modul sensibil cu sufletul meu nevazut, care, in urma acestei atingeri, se umple de o minunata liniste si de o bucurie cereasca. Dovezi despre prezenta lui Dumnezeu nu-mi aduc ochii (ca in cazul obiectelor obisnuite ale existentei), nici urechile pe calea cuvintelor si sunetelor vocii, nu acestea fac sa ajunga la mine “semnale” de la Cel de necuprins; mi le aduce sufletul, care, ca sa zic asa, se patrunde de Dumnezeu.

Atunci cand se tulbura si iti umple inima de deznadejde rautatea oamenilor, adu-ti aminte ca Domnul Dumnezeu Cel atotputernic si atotdrept te iubeste nemarginit si ca El rabda o vreme rautatea oamenilor, dar cand vine timpul, o pedepseste dupa merit. Tu nu esti in stare sa dispui, asa cum ai dori, de tine, de gura ta, de un singur madular al trupului tau. Tinand seama de aceasta, gandeste-te cum este Cel ce conduce intreg universul, tinandu-l intr-o asemenea, minunata, extraordinara ordine, Cel ce stapaneste tot neamul omenesc cel cuprins de rautate si desmatare, oamenii fiind gata oricand sa se nimiceasca unii pe altii, dar in acelasi timp avand parte, sub stapanirea Lui, mai mult de bucurii decat de suparari. Cat de atotputernic si de preaintelept este Domnul, Cel ce carmuieste peste o asemenea imensa si felurita multitudine! Bizuie-te pe ajutorul Sau la modul absolut.

Cand este vorba de dumnezeiestile Taine nu sta sa te intrebi: oare cum se intampla? Nu-ti este cunoscut cum a facut Dumnezeu lumea din nimic si nici in aceasta privinta nu poti si nu trebuie sa stii ceea ce face Dumnezeu in chip tainic. Taina lui Dumnezeu trebuie sa ramana pentru tine taina, fiindca tu nu esti Dumnezeu, nu poti cunoaste tot ceea ce cunoaste Dumnezeu Cel atotputernic, a Carui intelepciune este nesfarsita. Tu esti lucrul mainilor Lui, neinsemnata lui creatura. Tine minte ca a fost o vreme cand nu exista nimic si ca dupa aceea tot ce exista pana astazi a fost creat din nimic de Cuvantul lui Dumnezeu: “Fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut” (Ioan 1,3).

Predati-va, rugatorilor, lui Dumnezeu, inima, acea inima iubitoare, sincera, cu care va iubiti parintii, binefacatorii, prietenii, cea in care simtiti dulceata iubirii curate, neprefacute.

 Sfântul Ioan de Kronstadt, “Viața mea în Hristos”, Editura Sophia, București, 2005