Lumina Ta care străluceşte în jurul meu îmi dă viaţă, căci vederea Ta e viaţă şi înviere

Lumina Ta care străluceşte în jurul meu îmi dă viaţă, Hristoase al meu, căci vederea Ta e viaţă şi înviere. Dar modul lucrărilor luminii Tale nu pot să-l spun, deşi am cunoscut şi cunosc cu fapta acest lucru, Dumnezeul meu; pentru că şi dacă sunt ţinut de boală, de necazuri şi întristări, în lanţuri, foame şi temniţă, chiar dacă sunt ţinut de cele mai cumplite suferinţe, Hristoase al meu, atunci când străluceşte lumina Ta, ea alungă toate ca pe un întuneric şi Duhul Tău Dumnezeiesc mă face dintr-o dată să fiu în uşurare, în lumină şi în desfătarea luminii. Necazurile le-am cunoscut ca pe un fum, gândurile ca pe un întuneric, ispitele ca pe nişe săgeţi, grijile ca pe o beznă, iar patimile ca pe nişte fiare sălbatice, Cuvinte, din care m-ai eliberat şi m-ai scos odinioară făcând să strălucească câte puţin în mine lumina cea dumnezeiască, iar acum, fiind eu în mijlocul acestor, Hristoase, Dumnezeul meu, mă păzeşti nerănit acoperindu-mă cu lumina Ta.

Dar pentru că mult cad păcătuind în fiecare clipă pentru că mă răzvrătesc, pentru că Te mânii, cer povăţuirea/pedepsirea mea miloasă din măruntaiele iubirii Tale, Hristoase al meu, pe care o şi simt cu tărie lucrându-se în mine prin retragerea Luminii dumnezeieşti celei neapropiate şi atotstrălucitoare care mă acoperă şi ocroteşte. Aşa cum atunci când apune soarele se face noapte şi întuneric şi ies la hrănire toate fiarele sălbatice [Ps 103, 19-21], tot aşa, Dumnezeul meu, atunci când lumina Ta nu mă mai acoperă, de îndată întunericul vieţii şi marea gândurilor mă învăluie, fiarele patimilor mă mănâncă şi sunt rănit de săgeţile tuturor gândurilor.

Dar după ce iarăşi Ţi-e milă până în măruntaie, iarăşi Te milostiveşti, după ce asculţi gemetele tânguirilor mele, îţi pleci urechea la suspinele mele şi primeşti lacrimile mele şi vrei să priveşti spre smerenia mea, a celui ce am păcătuit neiertat, Hristoase ai meu, după aceasta iarăşi Te arăţi de departe răsărind ca un soare, şi creşti câte puţin fără a pătimi Tu însuţi aceasta, ci deschizând ca să privească aceasta mintea robului Tău; iar după puţin Te arăţi mai mare decât soarele, căci pe măsură ce întunericul fuge şi piere, socot că vii Tu, Cel ce eşti pretutindeni, iar când mă încercuieşti întreg ca odinioară, Mântuitorule, când mă acoperi întreg, mă cuprinzi de jur-împrejur întreg, atunci sunt eliberat de rele, sunt izbăvit de întuneric, de ispite, de patimi şi de toate gândurile, căci mă umplu de bunătate, mă umplu de veselie, mă umplu de bucurie, de voioşie negrăită văzând taine înfricoşătoare, văzând taine străine, văzând cele ce ochiul omului nu vede nici nu poate să privească, nici urechea nu poate să audă, nici la inima muritorilor nu s-au suit [1 Co 2, 9]; şi atunci sunt lovit tare de uimire, îmi ies din mine însumi la unele ca acestea şi mă înstrăinez cu totul de toate cele de pe pământ, lăudându-Te cu glasuri neîncetate pe Tine, Dumnezeul meu, înţelegând în mine însumi această schimbare străină şi modul ajutorului mâinii Celui Atotputernic [Sol 11, 17]: cum numai prin strălucirea luminii Tale şi arătarea Ta ai alungat toată întristarea, m-ai răpit din lume şi, unindu-Te tainic cu mine, m-ai aşezat îndată în cer, acolo unde nu e întristare, nici suspin [is 35, 10], nici lacrimă, nici şarpe care să muşte de călcâi [Fc 3, 15]; cum mi-ai arătat fără oboseală şi nenorocire calea cea potrivnică şi strâmtă, cu anevoie de umblat pentru oameni sau, mai adevărat spus. care cu neputinţă de umblat pentru toţi. Căci cine a putut vreodată sau care om va putea vreodată să ajungă în cer cu trupul sau chiar fără trup? cu ce fel de aripi va zbura? Ilie a fost ridicat cu un car de foc [4 Rg 2,1], iar înaintea lui Enoh [Fc 5, 24], dar nu în cer, ci într-alt loc: nu el de la sine însuşi, ci a fost mutat. Dar ce sunt acestea faţă de cele ce se fac în noi?

Cum va putea fi vreo comparaţie – spune- mi! – între umbră şi adevăr, sau intre un duh slujitor şi rob (Evr 1. 14) şi Duhul Stăpânitor. Atoatelucrător şi Dumnezeiesc Care întăreşte şi dă putere întregii firi create? Căci toate celelalte sunt făptura Lui, numai El e Făcător, ca Unul inseparabil de Tatăl precum şi de Fiul. Cele Trei sunt Dumnezeu căci Un Dumnezeu e Treimea. Ea a înfiinţat toate, Ea a creat toate. Ea l-a creat în lume după trup pe Cuvântul şi Fiul Tatălui Care e inseparabil de Tatăl şi Duhul. Iar prin venirea Duhului El Se întrupează cu adevărat şi se face ceea ce nu era: om asemenea mie. atără de păcat [Evr 4, 15] şi de orice fărădelege, Dumnezeu şi om în acelaşi timp, văzut de toţi, şi având Duhul Cel Dumnezeiesc Care e împreună cu El prin fire, cu Care a dat viaţă morţilor, a deschis pupilele orbilor, a curăţit pe leproşi şi a alungat pe demoni. Iar El suferind crucea şi moartea, înviind în Duhul a fost înălţat în slavă şi a înnoit cale spre cer [Evr 10. 20] tuturor celor ce cred în El cu credinţă neşovăielnică, şi a revărsat cu bogăţie peste toţi cei ce îşi arată credinţa din fapte. Duhul Cel Preasfânt pe Care şi acum îl revarsă fără invidie peste unii ca aceştia şi-i îndumnezeieşte prin El pe cei cu care S-a unit, din oameni îi schimbă fără schimbare şi-i arată copii ai lui Dumnezeu, fraţi ai Mântuitorului, comoştenitori ai lui Hristos, moştenitori ai lui Dumnezeu, dumnezei uniţi cu Dumnezeu prin Duhul Sfânt, legaţi cu lanţuri numai prin trup, dar liberi cu duhul, urcându-se uşor la ceruri împreună cu FIristos dobândind acolo cetăţenia întreagă [Flp 3, 20] prin vederea celor bune pe care ochii nu le-au văzut [1 Co 2, 9].

Dezbrâcându-mă mai întâi de stricăciune şi moarte şi eliberându-mă întreg în chip simţit şi conştient – lucru mai înfricoşător deja! toate -, Creatorul a toate mi-a arăta un cer nou [Is 65, 17] şi S-a sălăşluit întru Mine, lucru de care nu s-a învrednicit rumeni din sfinţii din vechime. Căci mai întâi a grăit prin Duhul Cel dumnezeiesc şi a făcut minuni prin lucrarea Lui, dar înainte ca Hristosul şi Dumnezeul meu să Se fi făcut om. Dumnezeu nu era nicidecum unit cu cineva în chip fiinţial, iar luând trup a dat Duhul Cel dumnezeiesc şi Se uneşte prin El in chip fiinţial cu toţi credincioşii şi unirea lor devine inseparabilă. Vai mie! – căci suspin cu amar pentru rătăcirea oamenilor – cum nu vom crede lui Hristos? cum nu vom urma Lui? cum nu vom dori viaţa? cum nu vom dori bogăţia Lui de nejefuit şi nestricăcioasă, slava neîmbătrânitoare a petrecerii împreună cu El? Cum, alipiţi fiind de cele stricăcioase, socotim că ne mântuim noi care nici nu iubim pe Hristos mai mult decât cele văzute, nici nu nădăjduim să fim împreună cu E! după moarte? Suntem mai nesimţiţi decât lemnele şî pietrele! Ci, o, Hristoase al meu, izbăveşte-mă din sminteala acestora şi învată-mă să Te iubesc pe Tine, Viaţa tuturor credincioşilor! Căci Ţie se cuvine slavă şi laudă, cinste şi închinăciune, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Tău Dumnezeiesc, acum şi pururea ca Unui Impărat în vecii vecilor şi Facator, Dumnezeu şi Stăpân a toate. Amin.

Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole si Capitole, SCRIERI III; Editura Deisis, fragment